Bla-bla-bla în loc de gânduri

   MOTTO: „Gândul nu se coboară acolo unde aude prea multă vorbă.” (Nicolae Iorga) 

Ei, glumesc și eu, că mai am niște gânduri, acolo, în adâncul minții, numai că sunt ușor zbu(rătăcite). Și acum este tăcere deplină. Am ales acest motto și pentru că e în temă, dar și pentru a argumenta că eu, deși uneori vorbesc exagerat de mult, am pretenția că „discursul” meu, mai vesel sau mai trist, nu e plin mereu doar de bla-bla-bla (o interjecție care tocmai asta indică, vorbă multă și goală). În schimb, când m-apuc de scris, nu e loc de bla-bla-bla, căci pornesc mereu de la un gând, de la o idee și, din una în alta, rândurile se înșiră destul de armonios. Am început să scriu acum, în această după-amiază de august, pentru că am „reîntâlnit” o zicere a lui Petre Țuțea și, după ce m-am amuzat din nou și, evident, i-am dat dreptate (gândind, ca personajele lui Caragiale, „e scris adânc!”) , am constatat că am uitat (iar!) ce înseamnă „aporetică”. Știam vag că are ceva legătură cu filosofia, dar asta nu-mi scuză uitucenia. Deci: APORÉTICĂ s.f. (În filozofia antică) Metodă de a descoperi contradicțiile și dificultățile teoretice în scopul găsirii adevărului sau pentru a fundamenta o îndoială agnostică. [< fr. aporétique, cf. gr. aporein – a se îndoi]. Sursa: DN (1986). De contradicții și dificultăți teoretice nu duc lipsă, căutarea adevărului mi-e mai mult decât necesară, dar chestia cu îndoiala agnostică deja mă depășește. Citatul din Țuțea despre care am făcut vorbire este acesta: La întrebările fundamentale „de ce” și „în ce scop”, aporetica rurală românească răspunde: „d'aia”.