luni, 20 august 2012

Gânduri ostenite

                       MOTTO:

   "Nu trebuie să fii trist că nu ai fost remarcat; 
     să fii trist că nu ai făcut ceva remarcabil"
                                                                  
                        Confucius

     Am observat ceva la mine: atunci când sunt obosită fizic, când am multe de rezolvat, când treburile mă copleşesc şi mi se pare că nu voi mai reuşi s-o scot la capăt cu ele, ei bine, în loc să mă mobilizez şi să iau fiecare lucru şi să-l rezolv, încep să mă panichez şi nu mai reuşesc, un timp, să fac nimic. Sau, dacă vorbesc mult (şi vorbesc, slavă Domnului!), ritmul în care muncesc scade simţitor. Când sunt necăjită de ceva, obişnuiesc să "fac şmotru", dar nici asta nu prea mă ajută să-mi revin. Cele mai bune momente sunt cele în care am inspiraţie (ceea ce nu-i cazul acum...), şi scriu ceva care-mi place, atunci chiar mă simt bine şi cred că realizez ceva. Nu "ceva remarcabil" cum a zis Confucius, dar ce pot face, atât mă duce pe mine capul...
      Săptămânile astea din urmă am fost aşa de obosităăă, încât până şi gândurile mi se târau ca nişte râme. Am dat vina şi pe căldura insuportabilă, şi pe multele lucruri pe care trebuie să le fac, şi pe orizontul meu destul de plafonat, şi pe izolarea în care trăiesc, dar adevărul este că nu ştiu de ce nu mă simt deloc în apele mele. Sunt în zona aceea cenuşie, ternă şi fără haz, pe care de-a dreptul o urăsc. Sper să ies din ea cât mai curând şi, de asemenea, sper să-mi  vină şi ceva inspiraţie. În poza de mai jos sunt nişte neuroni obosiţi (nu ai mei, dar ce mai contează!), asta pentru a-mi "susţine ştiinţific" cele scrise.

miercuri, 8 august 2012

Bonsai şi gânduri


         MOTTO:
                                       „Prin însăşi firea sa, omul este un artist.
                                         El caută să aducă pretutindeni în viaţa
                                         lui, într-un fel sau altul, frumosul.”
                                                            Maxim Gorki

          Este sâmbătă dimineaţa, e o superbă zi de vară şi noi ne găsim pe Insula Jeju, în Coreea de Sud. Vă aduceţi aminte, domniile voastre, că am rămas cu toţii acolo, (adică, scuze, gândurile noastre au rămas acolo, pentru că acolo le-am dus eu), şi că urma să mai vedem şi alte minunăţii de pe această insulă. (Şi, credeţi-mă, când spun minunăţii, nu exagerez). Trebuie să-mi îngăduiţi însă câteva clipe pentru a-mi pune imaginaţia la treabă, pentru că acum, când scriu rândurile acestea, afară sunt doar vreo opt grade amărâte (de-ale lui Celsius), plouă cu încrâncenare, tună şi fulgeră. Pe scurt, e un început de aprilie capricios şi dătător de astenii. Peste vreo două luni vom merge la vot (deşi eu rămân la părerea mea, că degeaba ne ducem să ne exprimăm opţiunile, ei fac tot ce ştiu şi ce vor). Vremea e urâtă, vremurile sunt urâte. Dar nouă nici că ne pasă, noi vom evada din acest spaţiu (şi din acest timp) şi ne vom plimba printre frumuseţile de pe Insula Zeilor. Vă spuneam că avem de văzut o mulţime de locuri superbe pe Insula Jeju, cea mai mare din miile de insule din jurul Peninsulei Coreene.
       Mă întreb cu care din minunăţii să începem. Francezii numesc starea asta de nehotărâre în a alege, cauzată de prea multe lucruri frumoase, „avoir l’embarras du choix”. (Îmi cer scuze, nu am vrut să „mă dau mare”, dar îmi place să-mi amintesc din când în când, dar recunosc că şi din ce în ce mai rar, de faptul că am predat foarte mulţi ani, de cele mai multe ori, malheureusement, doar pereţilor din clase, limba franceză. Şi că au fost momente când acest lucru mi-a plăcut. Adică predarea limbii lui Voltaire, nu vorbitul la pereţi. Acum totul e pentru mine doar un amalgam de amintiri, de nostalgie şi, poate, peste toate pluteşte întrebarea pe care toţi dascălii din lume cred că şi-o pun: „oare am făcut tot ce mi-a stat în puteri?”. Dar aş zice că nu am regrete, pentru că răspunsul meu la această  întrebare este: „da, cu siguranţă”). Deci, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, ce credeţi că o să alegem să vedem mai întâi?
         Păi, aş propune să vedem Palatul de Sticlă (sau Castelul Sticlei), un foarte original edificiu dedicat lucrărilor de sticlărie. Palatul de Sticlă e absolut minunat şi original, şi e înconjurat de un mare parc tematic, plin cu lucrări din sticlă, care mai de care mai frumoase şi inspirate, executate de artişti sticlari profesionişti din Coreea, dar şi din ţări cum ar fi Italia, Cehia sau Japonia. Eu una găsesc că această idee, de a aduna din diverse părţi ale lumii lucrări de sticlărie, opere de artă executate din această materie, este una mai mult decât fericită. Poate că se vor găsi şi artişti români care să expună lucrări acolo, eu una mi-aş dori asta. Tot ce se află în interiorul palatului şi în parcul din jur este făcut din sticlă. Cum ar fi, de exemplu, nişte minunate flori, aflate pe malul unui lac mititel. Acestea de faţă sunt numai câteva dintre sutele de flori, de toate culorile, răspândite prin imensul parc ce înconjoară clădirea Palatului Sticlei.
          Vizitatorii pot trăi experienţa absolut uluitoare de a fi ei înşişi creatori, de a se transforma în artişti sticlari. Sunt ateliere speciale, înăuntru sau afară, unde fantezia turiştilor poate îmbrăca superbe şi viu colorate forme de sticlă. Castelul (pe care îl vedeţi în imaginile alăturate, de fapt intrarea şi clădirea propriu-zisă) este divizat în două părţi: modelele de interior moderne şi cele din parcul tematic de afară. Interiorul este decorat cu cărţi de sticlă, mobile din sticlă, acvarii, boabe de fasole sau chiar cu un vrej cu păstăi mari, ilustrând povestea „Jack şi vrejul de fasole”. Există, bineînţeles, şi o Cameră a Oglinzii Magice, unde vizitatorii se pot distra, căci îşi vor vedea propriile imagini separate şi distorsionate de o mulţime de oglinzi tăiate în diverse forme. Parcul exterior are un acvariu imens făcut din sticle reciclate de soju (soju este un fel de lichior coreean), mii de oglinzi convexe de diverse mărimi, un lac din oglinzi, o piramidă din sticlă, luminată spectaculos noaptea, căsuţe din vitralii, precum şi câteva poduri  de sticlă. Deci vom intra, fără să fim nevoiţi să cumpărăm bilet cum fac ceilalţi, că doar noi suntem turişti virtuali. Şi ne vom încânta privirile cu nenumăratele obiecte din sticlă din interior şi din exterior. Clădirea Palatului nu are nimic medieval, e chiar futuristă (dar asta e doar părerea mea, iar ce ştiu eu despre arhitectură şi design poate fi scris pe dosul unui timbru). Edificiul este interesant şi este construit în majoritate, da, aţi ghicit, din sticlă.
      Am să fac din nou o paranteză (deh, nu mă pot abţine) şi o să recunosc, domniile voastre, că e totuşi mult mai greu să fii turist cu gândul decât să vezi cu ochii tăi locurile pe care le visezi. De ce? Păi un turist „adevărat” ce face? Îşi arată uimirea prin exclamaţii de genul „ah, e superb” sau „oh, întrece orice imaginaţie” (sau printr-o mimică de om uluit: ochii mari, gura căscată, zâmbete), face o mulţime de poze sau filmează, e încântat până la lacrimi şi se duce acasă cu nişte amintiri de neuitat. Dar noi trebuie să facem un efort în plus, nu? Noi trebuie să ne imaginăm, iar asta nu e uşor, credeţi-mă. Deci, imaginaţi- că intrăm împreună in Palatul de Sticlă şi imaginaţi- că vedem împreună toate cele despre care v-am spus până acum.
       Grădina  Artpia Bunjae este o altă minune ce trebuie neapărat văzută aici, pe Insula Jeju. Această grădină este simbolul unui om pasionat, al muncii unui agricultor coreean ce a avut un vis, devenit azi realitate, cultivând mai mult de 2.000 de arbori bunjae (bonsai) din o sută de specii diferite. El a făcut astfel ca Artpia Bunjae să fie considerată cea mare mare grădină de acest fel din lume. Mai mult de patruzeci de ani de eforturi îndârjite şi de muncă i-au trebuit grădinarului, pe nume Bum-Young Sung, pentru ca să realizeze această minune. El a revitalizat astfel interesul tuturor pentru cultura veche de secole a plantării seminţelor şi a dus la reînvierea delicatei arte bunjae. Şi, din nou, nu am să rezist tentaţiei şi o să fac o paranteză (de data asta mai mare), pentru a vă spune câte ceva despre arta Bonsai care pe mine mă fascinează. Deşi sunt sigură că domniile voastre ştiţi deja mai multe despre acest subiect interesant decât mine. Dar eu încerc totuşi.
        În cazul acesta nu e vorba doar de a planta ceva, de a crea ceva frumos, aici e vorba de o filozofie de viaţă transpusă într-un arbore mititel. Bonsai este o expresie japoneză care se poate traduce prin „plantă de ghiveci” (bon - ghiveci şi sai - plantă), fiind folosită însă ca atare în toate limbile pământului. Este numele dat unei forme de artă, originară din China, cum de altfel sunt multe dintre tradiţiile şi artele orientale. Această formă de artă are drept scop recrearea naturii într-un peisaj miniaturizat şi idealizat, totul bazându-se pe studiul creşterii plantelor în mediul natural. Nu orice plantă poate fi adaptată la creşterea în ghiveci, şi din acestea numai câteva ar putea îndeplini criterile nescrise ce definesc un adevărat „bonsai”. Majoritatea plantelor folosite intră în categoriile arborilor sau arbuştilor. În alegerea unui specimen pentru transformarea lui în bonsai, sunt importante câteva aspecte: trunchiul să fie cât mai interesant, să aibă un bun aranjament al crengilor, culoarea să fie atractivă, mărimea compactă, frunzele cât mai mici, florile şi fructele fiind doar accesorii suplimentare opţionale.
          În aprecierea unui „bonsai” se ţine cont de trei aspecte principale care definesc de altfel şi scopurile acestei arte. Primul ar fi similaritatea cu natura, adică creaţia ar trebui să fie în concordanţă cu legile dezvoltării plantelor în mediul natural, conceptele abstracte şi artificiale fiind excluse. Alt aspect este cel al frumuseţii, lucru necesar oricărei forme de artă, cu toate că poate fi interpretată diferit în funcţie de individ. Cel de-al treilea aspect, şi probabil unul dintre cele mai importante în aprecierea unui opere valoroase, este maturitatea. Această artă, fiind legată direct de filosofia zen, propovăduieşte, printre altele, valori ca răbdarea si înţelepciunea, virtuţi ce trebuiesc, la rândul lor, exprimate în operele de artă aferente, de şi unde importanţa acestui din urmă aspect. 
        Cred că o să ne oprim aici cu călătoria noastră. Gândurile noastre au nevoie să se odihnească un pic, pentru că au văzut atâta frumuseţe! Au aflat gândurile noastre că, admirând un bonsai, această mică minune dintr-o glastră, îşi pot găsi liniştea, pot găsi răspunsuri la multe întrebări pe care şi le-au pus (sau au evitat să şi le pună) şi pot încerca să se împace cu ele însele şi cu lumea, în general. Vă las să priviţi deci acest bonsai şi să cugetaţi la vorbele înţelepte ale lui Confucius: „Există trei metode de a învăţa înţelepciunea: prima este prin reflecţie, metoda care este cea mai nobilă dintre toate, a doua este prin imitaţie, metoda cea mai facilă şi a treia prin experienţă, metoda cea mai amară dintre toate”.

duminică, 5 august 2012

Gânduri despre INSOMNII DE MĂTASE

                               Motto:
       "Sunt seri ca nişte păduri de lemn întinse de la un munte la altul ca să treacă pe umerii lor pâlcuri de căruţe cu fân vioriu. Sus, se schimbă gărzile la palatul Lunii, dedesupt, râurile schimbă între ele zăvoaie, peşti nemuritori, sălcii şi hore în care se-nvârt, până la pierderea minţii, flăcăi amăgiţi de zânele apelor (...) În iulie, seara, clipa e albă, cu ochi leneviţi, anii au fruntea lungă, prelinsă de sub coif de aur şi eternitatea, generoasă, risipeşte pietre rare".
                                Fănuş Neagu
          Am recitit astăzi câteva pagini dintr-un volum al lui Fănuş Neagu, publicat prin 1981 şi intitulat "Insomnii de mătase". Şi rău am făcut. De câte ori citesc ceva foarte frumos, ceva care mă impresionează sau mă emoţionează, ei bine, mă cuprinde apoi un fel de sfială şi nu mai îndrăznesc nici măcar să fac nişte amărâte de adnotări pe blogul meu. Acum, mărturisesc, sfiala nu m-a ţinut decât vreo treizeci de minute, căci  am încercat o scriere doar ca să-mi explic această stare a mea. Şi nu cred că pot să mi-o explic. Aşa că în curând o să scriu doar pentru mine. Nu că acum aş avea nu ştiu ce mare public cititor. Că nu am. Dar mă încântă faptul că măcar vreo cincizeci de persoane, din această lume imensă, apreciază cele scrise de mine.  Aş zice că sunt mult prea orgolioasă, nu? E o întrebare retorică. Ce am pus eu drept motto este din volumul de care am făcut vorbire, şi anume din scrierea cu titlul "Nici o ţipenie de gând rău..." Păi, după aşa frumuseţi puse pe hârtie, mi-e teamă şi ruşine să mai scriu ceva. Aşa că mă iau de mână şi mă duc să mă culc, pentru că nu mai am nimic de adăugat... 
          

Azi, doar câteva gânduri (și ălea necăjite tare)

    MOTTO: „ Când sunt supărat(ă), cânt. Pe urmă, îmi dau seama că vocea mea e mai groaznică decât supărarea .” (Anonim)      De fapt, ca să...