Gânduri de vineri

E vineri. Primul gând de azi este cel legat de Vineri, personajul din cartea lui Defoe. Asta şi ca o rememorare a timpului când eram copil şi romanul ăsta m-a încântat, şi ca o reiterare a ideii (în care eu cred cu tărie) că unele întâlniri pot fi providențiale. A doua gândire absolut "abisală" ( şi căreia i se potrivește, autoironic vorbind, replica Efimiţei din celebra piesă a lui Caragiale: "Ei! Cum le spui dumneata, să tot stai s-asculți; ca dumneata, bobocule, mai rar cineva") este că în zilele astea de când sunt pensionară am două opţiuni. Prima, să mă las copleșită de lipsa mijloacelor materiale, de haosul general şi de alienarea în care trăim, precum şi de multele lucruri pe care le am de rezolvat. Singură. A doua este de a considera că mă aflu într-un continuu week-end (asta apropo de vineri, prima zi de mini-vacanță), nu am nicio grabă (şi nicio grijă), mă simt foarte bine, gândesc pozitiv, bla-bla-bla. Ei bine, mărturisesc, domniile voastre, că uneori aleg prima variantă, alteori a doua. Azi chiar mă simt bine, după canicula înfiorătoare din ultimele săptămâni, a plouat un pic şi totul e o.k.

Gânduri călduroase

    Motto: "Fericire: să ai căldură în iglu, petrol în lampă şi liniște în suflet". (Proverb eschimos) 

    Am găsit undeva zicerea asta, e înțeleaptă, dar pe mine m-a atras doar cuvântul "iglu". Nu ştiu cum vă afectează pe domniile voastre canicula din ultimele zile, dar pe mine mă dă gata. Doar dimineața foarte devreme şi seara târziu pot "funcţiona" la capacitate maximă, în rest mă mişc au ralenti, nu sunt în stare să fac mare lucru şi, uneori, parcă şi gândurile mi se lichefiază. Nu am chef de mai nimic şi, când mă uit afară, am impresia că sunt într-un film al lui Tarkovski, un SF, nu se mişcă nici măcar o frunză, pe drum nu e nimeni şi soarele arde în duşmănie. M-am interesat, după vreo două săptămână de (să-i zicem) izolare, ce se mai petrece prin ţară şi prin lume. Păi, nimic îmbucurător, aş zice. Criză în Grecia (parcă numai acolo!?), violatorii din Vaslui, noul cod fiscal, primul ministru şi preşedintele purtându-se ca nişte personaje burleşti (ca să fiu politicoasă), cod portocaliu de caniculă (ha!), accidente, crime, premii la olimpiade (nu, nu doar în sport), cărţi noi etc. Sar graţios peste ştirile mondene. Apropo de primul ministru şi de preşedinte, li se aplică foarte bine (şi nu numai lor, majorităţii politicienilor), bancul în care, la întrebarea existenţială "Ce aţi face dacă ar trebui să salvaţi de la înec doar o persoană şi aţi avea de ales între primul ministru şi preşedinte?", se răspunde sincer şi la obiect: "Aş sta pe mal şi aş bea o bere!"

Gânduri caleidoscopice

        "Einstein, un geniu cu un simț al umorului colosal, spunea: „Două lucruri pe lume sunt infinite, Universul şi prostia omenească şi nu sunt foarte sigur de primul. Cât despre al doilea, pot face observația că ne distrugem doar pentru a demonstra care este mai puternic”. Vedeţi ce mare dreptate are? Cât de universal valabilă este zicerea asta lui, nu ţine seama de graniţe şi nici de trecerea timpului. Nu mai putem să râdem sincer şi fără griji, nu mai putem zâmbi amabil şi fără să fim obligați şi asta pentru că avem griji, pentru că mare parte suntem săraci (săraci, material vorbind, sau săraci cu duhul), pentru că multora ne lipseşte (am folosit generalizarea asta pentru că am vrut să fiu politicoasă) educaţia, iar omul incult se teme de orice îi depăşeşte înţelegerea şi atunci devine rău şi nu-i mai arde de râs. Nu mai putem râde pentru că-l invidiem pe vecin că are vilă şi maşină, iar noi nu, nu mai putem râde pentru că ne temem că lumea va zice că suntem neserioşi, nu mai putem râde pentru că multora dintre noi ne vine să plângem.

         Eu îi admir sincer, domniile voastre, pe oamenii care găsesc mereu partea luminoasă şi hazlie a vieţii, pe cei cărora nu le este greu să zâmbească atunci când salută, pe cei care şi-au păstrat într-un ungher al sufletului candoarea şi ghiduşia copilăriei. Sunt binecuvântaţi. Dar sunt aşa de puţini. Ceea ce mă doare cel mai mult este că văd astăzi din ce în ce mai mulţi copii prea repede maturizaţi, care nu mai ştiu să râdă din toată inima, care se iau prea în serios, pentru că aşa au văzut ei că fac unii adulţi şi cred că aşa e bine. Sunt de acord că nu putem să o ţinem într-o continuă distracţie şi iar nu putem să ne hlizim toată ziua. Dar, fiţi sinceri, domniile voastre, cam de câte ori râdeţi cu lacrimi, din plin, într-o săptămână? Vedeţi că nici măcar nu am spus de câte ori râdeţi în cursul unei zile. Nu, într-o săptămână, măcar în week-end, se aude vreun râs homeric prin casele domniilor voastre? Dacă da, atunci sunteţi printre puţinii noştri semeni fericiţi. Dacă nu, luaţi măsuri!"

       Ei bine, asta scriam eu într-un articol, acum vreo trei-patru ani. De atunci, şi eu, şi domniile voastre am râs, am plâns, am avut zile mai bune, mai rele, dar trebuie să mărturisesc că, în general, gândesc tot cam aşa şi acum. Acum, sincer, nu ştiu dacă asta e bine, în sensul că nu-mi schimb gândurile şi convingerile după cum bate vântul, sau e rău, că am înţepenit (da, cred că ăsta-i termenul!) într-un anumit mod de gândire şi nu sunt permeabilă la nou, la inedit, nu sunt adaptabilă. Ca să ies din această dilemă de Balanță, am să scriu, în încheiere, o glumiţă:   

    "Balena mascul se învârte nervos în jurul balenei femelă:

- Guvernele tuturor ţărilor, sute de organizaţii ecologiste, lideri politici de marcă, milioane de oameni, toţi se luptă ca specia noastră să supraviețuiască, iar tu îmi spui mie că te doare capul?!"

Gânduri "comme ci, comme ça" reloaded

  Motto: "Trebuie să fim modești şi să ne amintim că toţi ceilalţi ne sunt inferiori" (Oscar Wilde). Gândurile mele de azi sunt grăbite şi au tendința să zburde în toate direcțiile. Ce reușesc să prind, trec aici. Mai întâi, titlul postării de data trecută era inspirat dintr-o întâmplare de pe vremea când predam franceza şi o copilă de clasa a II-a, neluând în seamă interdicția mea de a trage cu ochiul în manual ("dragii mei, în franceză una se scrie şi alta se citeşte, vă învăţ eu mai târziu toate secretele"), mi-a răspuns la clasica întrebare "comment ça va" cu un neaoş "comeci comeca", lucru ce ne-a distrat, pe toţi, multă vreme. Ei bine, am pus titlul, dar am uitat să spun de ce, pentru că gândurile mi-au zburat la altceva. Ceea ce am pus ca motto astăzi este un alt gând ce stă să fugă (sau să bată câmpii, uneori la mine e cam același lucru) şi anume că umorul lui Oscar Wilde mă ajută foarte mult în momentele când dorința mea obstinată de a rămâne modestă şi de bun simţ se loveşte de atitudinea şi vorbele unor semeni ai mei care seamănă cu nişte personaje din ceea ce numeam în copilărie "filmele cu proşti". Şi, de vreme ce eu nu mă pot schimba şi, ceea ce e mai rău, nu-i pot schimba nici pe ei, măcar să reușesc să râd din toată inima, face bine la inimă şi la moral. Dar, printre cascade de râs, nu pot să nu mă întreb cât de infinită poate fi  răutatea unora, dorinţa de a face rău şi, mai ales, neluarea în seamă a înţeleptei ziceri cu "paiul din ochiul vecinului versus bârna din ochiul propriu". Şi, fiindcă tot vorbeam de gânduri nestatornice, vreau să spun că imaginea nu are nicio legătură cu ce am scris, este doar o altă fâlfâire de gând, o dorinţă de a mă simţi ca personajul din poză (deşi nu pot băga mâna-n foc că aşa ceva se poate ghici), iar ca fundal muzical îmi zumzăie în minte melodia aceea de la "Tezaurul folcloric" al Marioarei Murărescu. Şi, fiindcă tot am terminat de văzut un excelent serial englezesc, "Outlander", trec cu gândul la melodia de la începutul episoadelor şi mă duc puţin şi prin misterioasele locuri ale Scoţiei. În regulă, ăsta e ultimul gând fugar ce merită să fie trecut aici. Acum revin în banalitatea de fiecare zi: grădinărit, curăţenie în cămară, spălat rufe, cumpărături, şi altele.

Gânduri "comme ci, comme ça"

  

        Nu prea am vreme astăzi să scriu, dar mi-am adus aminte că zilele trecute am găsit într-un caiet al meu din studenţie poezia "Rondelul meu"  de Alexandru Macedonski, aşa că renunţ la orice comentariu, căci ar fi de prisos (în afară, poate, de cel în care mă cert că am uitat atâta vreme de ea) şi o transcriu mai jos: 

"Când am fost ură am fost mare,
 Dar, astăzi, cu desăvârșire
 Sunt mare, că mă simt iubire,
 Sunt mare, căci mă simt uitare.

 Ești mare când n-ai îndurare,
 Dar te ridici mai sus de fire
 Când ți-este inima iubire,
 Când ți-este sufletul iertare.

 Știu: toate sunt o-ndurerare,
 Prin viaţă trecem în neştire,
 Dar mângâierea e-n iubire,
 De-ar fi restriștea cât de mare,
 Şi înălțarea e-n iertare."