Și iar niște gânduri de început

Motto: „Dacă tu poți profita de un lucru ce ți-a fost împărtășit de alții, la rândul tău, ai și tu obligația de a-l împărtăși cu alții.” (Proverb chinezesc) 

   Am pornit de la acest proverb chinezesc și pentru a fi în temă cu sărbătorirea, de multe sute de milioane de oameni, a Anului Nou Chinezesc, dar mai mult pentru că mie chiar îmi place (nu simt că e o obligație, deci) să împărtășesc altora ceva ce aflu, și care mi se pare interesant, sau util, sau emoționant. Azi o să vă transcriu mai jos două citate care mie mi-au „spus” ceva:

 „Privește atent la acel punct. Acel punct înseamnă aici. Înseamnă acasă. Pe el suntem noi. Pe el sunt, și își duc viața, toate persoanele pe care le iubești, toți cunoscuții, dar și cei de care doar ai auzit în trecere, orice om care-a fost „odată, ca niciodată”. Aici ai bruma bucuriei și-a suferinței, mii de religii, toate crezând într-un crez, ideologii, doctrine economice, fiecare vânător și gospodar, fiecare erou ori laș, fiecare creator sau uzurpator de civilizații, fiecare împărat ori proletar, fiecare cuplu tânăr îndrăgostit, fiecare mamă și tată, copil plin de speranță, inventator, explorator, fiecare dascăl de morală, fiecare politician corupt, „superstar”, „lider suprem”, toți sfinții și păcătoșii din istoria speciei noastre au trăit aici – pe acest fulg de praf agățat de-o rază de soare.”  (Carl Sagan)

 „Nu faptul că omul a pus piciorul pe lună (dacă l-a pus) este evenimentul cosmic!  Ci certitudinea că Fiul lui Dumnezeu a pus piciorul pe pământ, are valoare cosmică. Inițiativa mântuirii, ca și prețul, Dumnezeu și le-a însușit INTEGRAL!O promisiune (Geneza 3:15), un om (Avraam), un popor (Israel), o ţară (Canaanul), un legământ (cu David), un mesaj profetic (reluat aproape în fiecare generație), care a întreținut speranța mesianică peste veacuri, un loc (Betleem), o fecioară (Maria), o stea călăuzitoare, o iesle într-un grajd, UN  PRUNC (IISUS), şi-un mesaj care se mai aude încă: „… Astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut UN MÂNTUITOR care este HRISTOS  DOMNUL!” (Alexandru Trombitaş, Meditații)

Elefănțelul din gânduri

 Motto: „Singurul farmec al trecutului este că rămâne trecut." (Oscar Wilde, „Portretul lui Dorian Gray”)

         Aseară, cu puțin înainte să mă cuprindă somnul, mi-a venit în minte zicerea aceea cu „elefantul din cameră”. Știți și domniile voastre că sunt cazuri când noi avem o problemă, alții au o problemă, sau noi avem o problemă cu alții. Dar nu discutăm despre asta, preferăm să ne spunem banalități, să vorbim despre cu totul altceva, pentru că ne este greu să punem problema respectivă, cum s-ar zice, pe tapet. Ne protejăm pe noi sau protejăm o persoană la care ținem, nu avem destul curaj, fapt este că elefantul continuă să rămână în cameră și să crească, iar noi să ajungem să nu mai avem loc acolo. E aici o metaforă, o reprezentare a realității în simboluri, dar este, înainte de toate, un mare adevăr. Cred că toți am locuit, la un moment dat, cu un elefant în cameră. Ei bine, acum realizez că eu aveam vreo câțiva elefănței, sub formă de amintiri latente, și în gândurile mele. Și să nu vă inducă în eroare poza pusă de mine mai sus, cu puiul de elefant din filmul de animație după „Cartea Junglei” de Rudyard Kipling, cei din gândurile mele nu erau așa drăguți sau simpatici. Nu, erau niște elefănței bau-bau, adică niște amintiri destul de sâcâitoare, apăsătoare, urâte. Așa că, de câtva timp, de când am devenit ceva mai înțeleaptă (era și cazul, nu?), am început să dau elefănțeii ăștia afară, unul după altul. Cu răbdare, cu tact, dar hotărâtă. Mai am de luptat cu vreo doi-trei. Nu am să vă spun acum CE sau CINE sunt elefănțeii ăștia, că aici sunt pe blog, nu pe canapeaua unui psiholog (nu că aș fi fost vreodată pe vreuna, dar am văzut și eu prin filme...)

Gânduri și emoticoane

     Motto:

„Oamenii se urăsc pentru că se tem, se tem pentru că nu se cunosc și nu se cunosc pentru că nu comunică.” (Martin Luther King)

   Este clar care-i starea mea de azi, nu? Am recurs la un emoticon pentru a o ilustra: îmi pun întrebări (mai multe ca de obicei), n-am chef de nimic și sunt ușor bosumflată. Drept pentru care m-am gândit să comunic aici starea asta și apoi s-o fac uitată, căci nu cred că interesează pe nimeni și nici mie nu-mi e pe plac. Adevărul e că noi comunicăm (vezi motto) destul de puțin (emoticoane, mesaje scurte pe telefon, convorbiri grăbite pe „WhatsApp” și cam atât). Aici mă refer la noi, oamenii obișnuiți, nu la pălăvrăgelile nesfârșite de la emisiunile TV și nici la bârfele răutăcioase de la „radio-șanț”. Eu sunt singură și am zile întregi în care nu vorbesc cu nimeni (dar și când vorbesc, păzea, nu mă mai pot opri!) deci comunicarea mea este mai mult prin scrieri. Imediat ce aștern pe hârtie (adică, pe ecranul laptopului) câteva dintre gândurile mele, mă simt mult mai bine. Și asta chiar dacă nimeni nu citește ce am scris. Starea de azi nu are o cauză precisă dar, dacă mă analizez mai bine, bag seamă că vine din observarea celor din jurul meu, din continua grijă în ceea ce privește traiul de zi cu zi și, ca să repet un truism, de la vreme și vremuri. Dar nu vreau să mă mai analizez, chiar deloc, nici să mai dau vina pe cineva sau ceva. Voi lua măsuri. Deci mă voi duce pe voioasele câmpii ale Facebook-ului și voi posta câteva glume... 

Gânduri de sâmbătă

Cred că știți, domniile voastre, fabula aceea cu scorpionul și broasca. Ei, și dacă o știți și dacă nu, eu tot o scriu mai jos:
„Un scorpion care dorea să treacă un râu a rugat-o pe broască:
 – Te rog, ia-mă și pe mine în spinare.
– Să te iau în spinare! a răspuns broasca. Nici nu te gândi! Dacă te iau în spinare, după cum te știu, ai să mă înțepi și am să mor!
– Nu fi proastă, i-a spus atunci scorpionul. Nu-ți dai seama că, dacă te înțep, ai să te duci la fund, iar eu, care nu știu să înot, am să mă înec?
Cele două viețuitoare au mai vorbit astfel o vreme, iar scorpionul s-a dovedit atât de dibaci și de convingător, încât broasca a primit să-l treacă pe malul celalalt. L-a luat, așadar, pe spinarea ei, umedă și lunecoasă, i-a spus să se țină zdravăn și a pornit să treacă râul. Când au ajuns la mijloc, unde apa era mai adâncă, scorpionul a înțepat-o pe broască. Aceasta a simțit cum otrava îi pătrunde în trup și a început să se ducă la fund, cu scorpion cu tot.
– Vezi, ce ți-am spus eu? Ce-ai făcut?
– N-am ce face, a răspuns scorpionul, înainte de a fi înghițit de apa rece a râului. Asta mi-e firea!” 
Și noi, oamenii, ne purtăm uneori ca personajele din fabula asta. Mă rog, unii dintre noi. Și asta, mai mult în ultima vreme, parcă lumea e din ce în ce mai rea. Dar eu am observat un alt lucru: câteodată, în gândurile, trăirile și faptele mele, sunt și un personaj, și celălalt. Mi se întâmplă rar, dar mi se întâmplă! Pe de o parte, am pornirea de a face bine cuiva și îl fac, acel bine, din toată inima. Și sunt chiar fericită că l-am făcut. Pe de altă parte, am și pornirea de a-mi face mie rău (mai mult în gânduri și în suflet) și atunci trebuie să recurg la multă înțelepciune și la un pic de egoism pentru a reveni la normal. Hm, mă rog, la ceea ce cred eu că-i normal...

Gânduri dându-se cu săniuța

Pierzând vremea pe Facebook, am descoperit azi o poză de pe vremuri, cu copii care se dau cu sania. Ei, exact când voiam să fac un comentariu acid că în zilele noastre copiii stau doar în fața calculatoarelor și că, probabil, așteaptă să se inventeze vreo aplicație pe telefon, „www.datul-cu-sania.ro”, îmi arunc ochii pe fereastră și văd pe stradă vreo patru-cinci copii cu sănii. Așa că, de tare ce m-am bucurat, am renunțat la ironii și am venit aici, pe blog, să fac „mea culpa”. Îmi amintesc, cu ceva nostalgie, că ultima dată când am fost la săniuș aveam vreo treizeci de ani, eram profesoară la Păunești, Vrancea și, împreună cu mai mulți colegi și prieteni, așteptam să se însereze și să plece copiii de pe derdeluș (sau chiar îi trimeteam noi, „grijulii”, spre casele lor) și apoi începeam să ne dăm noi cu sania, râzând cu gura până la urechi. În regulă, nu vreau să devin prea sentimentală și, după gerurile astea, văzând cum se împuținează rezerva mea de lemne, voi scrie întru încurajare și ca haz de necaz, un banc: 

„Era toamna târziu și indienii dintr-o rezervație îndepărtată și-au întrebat noul Șef de Trib dacă iarna urmează să fie aspră sau nu. Fiind Șef de Trib într-o societate modernă, nu fusese învățat de către nimeni vechile secrete, astfel încât când s-a uitat spre cer nu a putut spune cum va fi vremea. Cu toate acestea, a trebuit să comunice tribului ceva și a zis că iarna urmează să fie aspră și că membrii tribului trebuie să înceapă să adune lemne pentru a fi pregătiți. Fiind și un lider pragmatic, după câteva zile, i-a venit o idee. S-a dus în oraș, la un telefon public, a sunat la „Starea Vremii” și a întrebat:
- Iarna care vine, va fi aspră sau nu?
- Se pare că va fi destul de friguroasă, a răspuns meteorologul.
Șeful Tribului s-a dus înapoi în sat și le-a spus oamenilor săi să strângă chiar mai multe lemne, pentru a fi pregătiți. O săptămână mai târziu, a apelat din nou serviciul meteorologic:
- Va fi o iarnă grea?
- Da, zice meteorologul, va fi în mod sigur o iarnă foarte rece.
Șeful Tribului merge înapoi la oamenii săi și le ordonă să colecteze fiecare creangă și crenguță pe care o găsesc în pădure. Două săptămâni mai târziu, telefonează din nou la „Starea Vremii”:
- Sunteți absolut siguri că iarna va fi foarte grea?
- Mai siguri ca niciodată, zice meteorologul. Va fi una dintre cele mai grele ierni pe care le-am avut în ultimii ani.
- Cum puteți fi atât de siguri? întreabă Șeful de Trib.
La care meteorologul spune:
- Indienii adună lemne într-o veselie...” 

Fulgi de nea peste gânduri

În loc de motto:

„Un marinar român, naufragiat de ani de zile pe o insulă pustie, vede într-o zi, cu mare încântare, o navă în depărtare şi o barcă apropiindu-se de ţărm. Nu după mult timp, barca ajunge la ţărm, iar unul din ofiţeri îi înmânează bietului naufragiat un teanc mare de ziare şi-i spune: „Căpitanul vrea să citești toate ziarele astea şi apoi să ne anunți dacă mai vrei să fii salvat.”

Ei bine, citind bancul ăsta pe un site de pe Internet, mi-am pus întrebarea, logic, ce-aș fi făcut eu în locul marinarului naufragiat. Păi, nici n-aș fi stat pe gânduri, aș fi venit acasă. Oricât de ingrată mi-ar fi aici existența, e ACASĂ. Mai zic eu câte una-alta, mai cârtesc, mă mai indignez, dar tot aici e de mine. Nu cred că asta înseamnă că dau dovadă de vreun mare patriotism, aș zice că e doar lipsă de curaj și un spirit prea puțin aventuros, dar mie-mi place să stau aici și să călătoresc doar cu gândurile. Aici, pentru mine, e Domnești, frumosul sat muscelean pitit printre dealuri. Azi ninge iar la Domnești, pentru a doua oară anul ăsta, dar de data asta chiar e o ninsoare adevărată. Ca în fiecare an, asta îmi dă o stare de bine. Focul arde în sobă și acum stau și bat câmpii pe blog, după ce am făcut o plimbare minunată prin omăt. Frumos, nu? Neuronii mi-au înghețat bocnă vreo trei-patru zile, acum însă e plăcut afară, iar căderea liniștită a fulgilor de nea mă predispune la visare...

Gânduri în alb

Ei, a nins, în sfârșit, și peste Domneștiul meu pitit printre muscele. Foarte puțini fulgi, dar mă mulțumesc și cu ăștia. Asta a fost alaltăieri noapte, astăzi e soare (cam cu dinți) și cred că puțina zăpadă se va topi. Însă, pentru câtva timp, mi-am văzut visul cu ochii: a nins! Și îmi place. Îmi trebuie mult alb în jur, pentru ca și gândurile mele să se poată îmbrăca în alb. Nu mai vreau să-mi fac griji din orice, nu mai vreau bârfe, minciuni, încerc să gândesc „de bine”, să fac fapte bune (asta, de fapt, mi-a intrat în obișnuință) și, cu calm, să-mi fac un pic de ordine pe rafturile cu gânduri. Până termin cu această îndeletnicire, cred că nu voi mai da pe-aici. Dar, înainte să pun, simbolic, cuvântul „sfârșit”, voi cita o poezie de Nichita Stănescu, „Fulgul de zăpadă”:

„Iarna ninge cu ochi mari
Peste codri seculari.
Când coboară, lin și mândru,
Cu argint lucind pământul,
Fulgul de zăpadă este
Ochiul apei din poveste,
Ce se vede, uneori,
Când coboară lin din nori.
Fulgul de zăpadă știe
Că el este-o bucurie.
Iarna, când cu ochii mari
Ninge-n codri seculari.

Gânduri pe o pagină nouă

Mereu, la început de an, mă simt ca un elev de clasa întâi (sau, mai nou, întâia) care începe să scrie pe caietul său cu foile ce miros a proaspăt și este nerăbdător să-l umple cu slove, pentru a le desluși sensurile, pentru a învăța ceva nou. Ați sesizat metafora: an nou, caiet nou... Anul acesta, în primele trei zile ale lui 2017, nu am mai vrut să reiau urările (pe care, de altfel, le-am tot scris, pe hârtie, pe Facebook, prin e-mail, sau le-am spus, la telefon sau direct, față în față), căci mi se pare că ce-i mult, strică. Eu sunt sigură că am urat din toată inima și cu toată sinceritatea, și îmi cer scuze dacă am uitat pe cineva, dar niște cuvinte urate de Sărbători mi par lipsite de substanță și de sens, pentru că fiecare își dorește altceva, vrea altceva, fericirea înseamnă altceva pentru fiecare dintre noi. Bine, sunt niște constante: toți ne dorim iubire, sănătate și, de ce să n-o recunoaștem, bani. De aici încolo, fiecare stabilește ce, cum și cât. Dar urăm mereu, pentru că așa e obiceiul. Totul e relativ și, uneori, surprinzător de antagonic. Așa este și cu cititul și, mai ales cu scrisul: pe prea puțini interesează ce ai tu de spus, mai ales când te exprimi „cu creionul pe hârtie”. Și asta nu mi se pare deloc încurajator, nici pentru mine și nici pentru ceilalți, pentru că toți pierdem. Mă rog, îmi trec prin minte acum o mulțime de gânduri mult prea alambicate, așa că o să închei cu un citat care se potrivește cu unul dintre aceste gânduri:

„Întotdeauna m-a uimit să cunosc oameni pentru care cărţile pur şi simplu nu contează şi oameni care dispreţuiesc actul lecturii, darămite pe cel al creaţiei. Poate e întotdeauna uimitor să afli că dragostea ta nu e la fel de atractivă pentru alții, cum e pentru tine.” (Salman Rushdie)