Gânduri printre hohote şi suspine

                                                                               MOTTO:
       „De omul care nu râde, fereşte-te, căci e rău. Sunt şi oameni care nu râd, dar care rânjesc. De aceia fereşte-te iar, căci se aseamănă câinilor care îşi arată colţii, gata să te înhaţe”.

                                                                                                     Calistrat Hogaş 

      Aceste gânduri le-am aşternut pe hârtie în perioada dintre cele două tururi de scrutin pentru alegerile prezidenţiale. Deci, eheeei, cu multă vreme în urmă! Şi le-am şi publicat. Nu mai ştiu dacă le-am şi postat pe blog, dar... ce mai contează.  Am promis, însă, că acesta de faţă va fi un episod, dacă nu plin de veselie, măcar despre veselie şi am să încerc să mă ţin de cuvânt. Nu vă temeţi, că nu o să încep să vă spun bancuri şi nici nu o să încerc, cu tot dinadinsul, să fiu zglobie, ci o să vă spun, cu sinceritate, de ce cred eu că nu prea ne mai arde de râs nouă, românilor. Păi, o să încep tot cu o referire la ceea ce spune Caragiale (se putea altfel?) într-una din scrierile sale, şi anume că „omului care râde îi cade cuţitul din dinţi”. Aşa este, dar unii dintre noi ţin în dinţi nişte satâre de-a dreptul şi nu vor să le dea drumul. Pur şi simplu nu vor. Pentru că au impresia că ei deţin adevărul absolut şi că ei au mereu dreptate, iar dacă ar zâmbi măcar, ce să mai vorbim de un râs sănătos, ar părea slabi, sau prea încrezători, deci vulnerabili. Şi asta li se pare lor de-a dreptul inacceptabil. 

        Vorbim aici de râsul sincer, cauzat de un umor sănătos şi de bună calitate. Nu vorbim de râsul ironic, sardonic, batjocoritor, nu vorbim de rânjet, nici de hăhăitul vulgar şi nesimţit. E vorba de un râs pe care eu l-aş vrea cât mai apropiat de al copiilor, un râs care ne-ar face pe toţi mai frumoşi şi mult mai buni. Pe urmă, s-a descoperit că râsul sincer, din toată inima, ajută la sănătate. Se vede treaba, însă, că noi vrem să fim bolnavi, ne place să fim bolnavi. Einstein, un geniu cu un simţ al umorului colosal, spunea: „Două lucruri pe lume sunt infinite, Universul şi prostia omenească şi nu sunt foarte sigur de primul. Cât despre al doilea, pot face observaţia că ne distrugem doar pentru a demonstra care este mai puternic”. Observaţi ce mare dreptate are? Cât de universal valabilă este zicerea lui, nu ţine seama de graniţe şi nici de trecerea timpului. 

       Nu mai putem să râdem sincer şi fără griji, nu mai putem zâmbi amabil şi fără să fim obligaţi şi asta pentru că avem griji, pentru că, mare parte dintre noi, românii, suntem săraci (săraci, material vorbind, sau săraci cu duhul), pentru că multora ne lipseşte educaţia, iar omul incult se teme de orice îi depăşeşte înţelegerea şi atunci devine rău şi nu-i mai arde de râs. Nu mai putem râde pentru că-l invidiem pe vecin că are vilă şi maşină, iar noi nu, nu mai putem râde pentru că ne temem că lumea va zice că suntem neserioşi, nu mai putem râde pentru că multora dintre noi ne vine să plângem. Eu îi admir sincer pe oamenii care găsesc mereu partea luminoasă şi hazlie a vieţii, pe cei cărora nu le este greu să zâmbească atunci când salută, pe cei care şi-au păstrat într-un ungher al sufletului candoarea şi ghiduşia copilăriei. Dar, din păcate, sunt aşa de puţini...
      Ceea ce mă doare cel mai mult este că văd astăzi din ce în ce mai mulţi copii prea repede maturizaţi, care nu mai ştiu să râdă din toată inima, care se iau prea în serios, pentru că aşa au văzut ei că fac unii adulţi şi cred că aşa e bine.  Sunt de acord că nu putem să o ţinem într-o continuă distracţie şi că nu putem să ne hlizim toată ziua. Dar, fiţi sinceri, domniile voastre, cam de câte ori râdeţi cu lacrimi, din plin, într-o săptămână? Vedeţi că nici măcar nu am spus de câte ori râdeţi în cursul unei zile. Nu, într-o săptămână, măcar în week-end, se aude vreun râs homeric prin casele domniilor voastre? Dacă da, atunci sunteţi printre puţinii noştri semeni cu adevărat fericiţi. Dacă nu, luaţi măsuri. Eu am trecut, până nu demult, printr-o perioadă cumplită, când nici măcar nu mai zâmbeam, dar acum sunt hotărâtă să-mi arborez un zâmbet larg pe figură şi sunt şi mai hotărâtă să caut cu îndârjire prilejuri de amuzament, să storc un pic de umor chiar şi din piatră seacă, pentru că am văzut că mă simt mult mai bine când zâmbesc, iar când râd în hohote mă simt de-a dreptul fericită. Deci, mi-am reluat lecturile care mă binedispun, caut compania oamenilor cu simţul umorului, mă uit mai rar la televizor (cel puţin la politichie, mai deloc) şi nu renunţ până nu-mi capăt porţia zilnică de râs. Dar asta, ca orice lucru pe care îl doreşti în această viaţă, cere răbdare, exerciţiu şi multă perseverenţă. 

      Am să închei acum, cu regretul de a nu fi găsit o cale sigură şi garantată spre veselie, pe care să pot să o recomand şi domniilor voastre, aşa că am să vă rog să vă amuzaţi fiecare după metoda proprie, în funcţie de temperament şi de cantitatea de simţ al umorului pe care o posedaţi. Dar, măcar încercaţi! Şi iată un sfat şi o părere asemănătoare, care aparţin unui scriitor celebru, Hermann Hesse: „Trebuie să învăţaţi să râdeţi. Pentru a ajunge la umorul de calitate, nu vă mai luaţi prea mult în serios”. În legătură cu această ultimă zicere a fi multe de comentat şi multe exemple de dat. Din păcate, mai toţi avem tendinţa, impulsul ăsta irezistibil de a ne lua mult prea mult în serios. De a ne da importanţă. De a nu ne interesa de cei din jurul nostru. Hotărât lucru, toţi avem nevoie de ajutor...
 

Gânduri uitate

                             MOTTO:

          "Ceea ce poţi să uiţi în clipele fericirii

          nu poţi să uiţi în zilele suferinţei"

                         Rabindranath Tagore

        

         Ca să nu mă dezic de cele scrise nu prea de multă vreme, apropo de uitare, banc cu o margaretă, găsire de scuze că uit cam des şi cam multe, precum şi alte drăguţe chestiuni şi subterfugii, azi am şters rapid (cred că am şters, pentru că încă nu m-am lămurit eu prea bine cum e cu postările astea) ceva ce scrisesem de două ori pe blog. Nu că ar citi cineva, în afară de mine, dar dacă este totuşi vreun curios, tare aş vrea să nu-şi dea seama că am devenit o mare uitucă. Eu susţin sus şi tare că, vorba cântecului, "de vină-i numai primăvara", mâhâ - mâhâ, tra-la-la...
      Refuz categoric să dau vina pe viaţă, pe destin, pe mine, pe vârsta mea sau  pe neuronii mei zăpăciţi şi osteniţi. Dar adevărul ăsta este: uit!

Gânduri d'ale grădinăritului şi politichiei

                                                                                      Motto:

                                                      "Fiecare trebuie să-şi cultive grădina."

                                                                                    Voltaire, "Candide"

        Iată, domniile voastre, că ne întâlnim din nou. E martie şi sperăm cu toţii că o să mai vină şi ceva timp frumos. După iarna asta destul de aspră (însă nu cu prăpăduri mari prin părţile noastre, Domneştiul, slavă Domnului, fiind protejat de viscole, căci are dealuri de jur împrejur), eu una aştept cu nerăbdare să vină primăvara. Ca toată lumea, de altfel, căci ne-am săturat de frig şi stat în casă. Întâi, vreau să se facă frumos şi cald pentru ca să pot urma îndemnul lui Voltaire, îndemn pus de mine ca motto al articolului de faţă. Ah, da, ştiu ce-mi veţi replica, că el se referă mai mult la grădina interioară, că ne sfătuieşte să ne retragem în noi înşine şi să ne facem ordine în suflet şi-n gânduri. Dar eu am să mă fac că nu înţeleg şi am să mă ocup cu sârg, în lunile ce vin, de grădina mea adevărată, cea din realitatea proximă. Ca să-mi găsesc liniştea şi să uit de ce-i în jur. Bine, ca să fiu cu totul şi cu totul sinceră, nici pe cealaltă n-o voi neglija, căci îmi place, mai ales în ultima vreme, să-mi ştiu sufletul şi gândurile liniştite, hrănite cu lucruri frumoase, curăţite de orice rău şi, mai ales, păstrate pe un făgaş de serenă înţelegere şi de bunăvoinţă, fără răutăţi, fără invidie, fără ranchiună (nu zic fără ură, pentru că vă spun sincer că mi-a fost imposibil, vreodată în viaţa mea, să urăsc pe cineva). 

          Şi, în al doilea rând, abia aştept să vină primăvara mai repede, pentru că vreau să văd dacă lumea va ieşi din nou în stradă să-şi strige nemulţumirile. În plină iarnă, când începeau protestele din Piaţa Universităţii din capitală, precum şi cele din alte oraşe ale ţării, nu am scris nimic despre aceasta (căci de vorbit am tot vorbit, recunosc). Ca să nu par însă total ruptă de realitate (pentru că nu sunt, domniile voastre, deşi uneori vreau să dau această impresie), voi încerca să scriu acum câteva cuvinte. Întâi, trebuie să mărturisesc sincer că îmi pare rău, mi-e foarte ruşine şi, da, sunt o mare fricoasă, dar eu nu am îndrăznit să mă alătur celor care au ieşit în stradă, deşi sunt, în general, de acord cu ei. Mă rog, poate este mult spus acest „cu ei”, pentru că ei sunt o mulţime de oameni, cu o mulţime de nemulţumiri şi revendicări, oameni care strigă şi cer câte ceva, începând cu demisia lui Băsescu şi sfârşind cu, ştiu eu, micşorarea taxelor rutiere sau mărirea pensiilor. Încercând să nu iau în seamă toate teoriile privind nu ştiu ce conspiraţii (teorii care abundă la noi), să nu-mi ascult instinctul care îmi spune că oricum, totul e degeaba, în zadar şi nici mintea care mă îndeamnă ca, Balanţă cum sunt, să cumpănesc bine totul şi pe urmă să vorbesc (să scriu, mă rog), eu aleg să-mi ascult sufletul şi să spun că acesta este plin de admiraţie pentru oamenii aceia care spun, de fapt, ceea ce gândim cu toţii (sau, cel puţin, o majoritate covârşitoare). Aici, domniile voastre, sunt de acord cu ei, adică guvernanţilor trebuia să li se dea un semnal cum că un popor nu poate răbda la infinit să fie batjocorit şi minţit, iar oamenilor politici din opoziţie trebuia să li se transmită un alt semnal, cum că nici ei nu sunt mai breji, şi să nu se amestece (deşi, mă îndoiesc că aşa vor face). 

           Dar, cred eu, un dialog cât de cât normal nu se poate purta în stradă, nu e posibil, nu este democratic (ştim cu toţii că „democraţia” este o formă de organizare a unei societăţi în care poporul îşi exercită, direct sau indirect, puterea şi participă la luarea deciziilor). Bine, la noi este o democraţie destul de tânără (şi cam năucă) care, în douăzeci de ani ce au trecut după „întâmplarea” din ’89 (scuze, dar eu încă nu mi-am dat seama ce a fost atunci şi deci cum trebuie să-i spun), se pare că nu prea a învăţat multe şi nu a devenit mai înţeleaptă. Guvernul şi preşedinţia, cel puţin în acest moment, eu zic că nu fac parte din acea organizare numită democraţie şi nu cred deloc că sunt dispuşi la vreun dialog cu noi, pentru că se obişnuiseră să monologheze, adică să ne mintă şi să ne dispreţuiască, şi noi să nu replicăm nimic la aceste minciuni. Poporul român, zic eu, a avut până acum doar impresia că votează şi că participă la conducerea treburilor ţării. 

          Iată că acum, nu ştiu dacă în urma presiunilor străzii sau nu, doctorul Arafat şi-a reluat locul ce i se cuvine, continuând astfel să-şi facă datoria, să salveze oameni. Guvernul Boc a demisionat şi la conducerea noului executiv a venit Mihai Răzvan Ungureanu. Ei, şi? Eu cred că asta nu schimbă nimic, absolut nimic. Am mai spus cândva că impresia mea despre circul politic de la noi este că, fiindcă tot am pomenit de „circ”, totul este o scamatorie, un joc pe care unii îl joacă cu voluptate, iar cei care pierd întotdeauna suntem noi, poporul român. La alegeri, la luarea de decizii, la emiterea de ordonanţe de guvern, la alianţele efemere de pe scena politică, la tot ceea ce se întâmplă la noi, v-am mai spus, mie mi se pare că se potriveşte ca o mănuşă zicerea aceea ce cade implacabil peste capetele celor de prin cazinouri: „Les jeux sont faits!”
    Deci, am impresia că ne zbatem în van, am început să semănăm toţi cu căluţii aceia de prin iarmaroace care se învârt în loc. Eh, poate că sunt eu prea pesimistă, sau fatalistă, nu ştiu. Şi apoi, ipotetic vorbind, să zicem că o să prind curaj şi o să ies şi eu în stradă, strigând indignată că m-am săturat, că mi-e lehamite de atâta corupţie, de atâtea minciuni şi de atâtea furtişaguri, că nu mai vreau să aud, în ţara asta a mea, de partide şi de politică, de clanuri de mafioţi, de justiţie coruptă, de leneşi şi de nonvalori. Da, bine, şi pe urmă, după ce o să strig până o să răguşesc, va trebui să stau un pic pe gânduri şi să mă întreb, cu înţelepciune, dacă am o alternativă la situaţia de acum, dacă aş putea oferi o soluţie viabilă ca să ieşim din acest impas. Şi răspunsul, îmi pare rău, ar fi un mare NU. Nu, nu ştiu ce s-ar putea face. Nu, nu mă pricep (şi mi-e silă) să fac politică. Nu, nu mă pricep, nu am habar cum se conduce o ţară. 
     Dar, staţi aşa, domniile voastre, observ că în aceeaşi situaţie cu mine sunt şi cei din guvern, din parlament (sau, mă rog, o mare parte dintre ei) şi, bomboana de pe colivă, aşa e şi preşedintele, cu toţi consilierii lui. Nici ei n-au habar. Da, dar ei au tupeu şi nici nu le pasă de asta, sunt, ca să mă exprim suav, nişte nesimţiţi. Deci, eu cred că devine din nou actuală şi foarte adevărată o zicere absolut fabuloasă, o dilemă ce, cred eu, e o chintesenţă a situaţiei noastre în această lungă şi parcă nesfârşită „perioadă de tranziţie”, zicere pusă acum câţiva ani ca titlu al unei rubrici, în ziarul „Academia Caţavencu”, şi anume: „Avem o ţară. Cum procedăm?”

Gânduri despre Mărţişor

      Pentru că e prima zi de primăvară, pentru că 2012 este "anul Caragiale" şi, mai ales, pentru că eu nu am azi chef de scris, redau mai jos poezia "Primăvara" scrisă de Nenea Iancu, pe care sunt sigură că o ştie toată lumea, dar passons, fiţi mizericordioşi, doniile voastre! Ceea ce e fain (şi specific ironicului Caragiale) este că are cele două variante, cea în roz şi cea în culori sumbre. Te iubesc, maestre!

Pastel optimist

Când plouă lin în primăvară, 

Toți zic: “Să dea Domnul, să dea!”
Și de te culci pe prisp-afară,
Mai vezi pe cer și câte-o stea...

E cald, și ploaia răcoroasă
Ozon în aerul curat
În urmă-i lasă, drăgăstoasă
Natura toată-i un pupat.

Se pupă corbi, de bucurie
Că au scăpat de iarna grea;
Se pup' brabeți cu gălăgie,
Și iată și o rândunea...

Și-o barză... calcă cu măsură
Cu pasul grav, explorator,
Se plimbă chiar prin bătătură
Cu aerul nepăsător.

Când plouă toate germinează;
Pământul liber de zăpezi,
Spălat de ploi, se decorează
Cu mii de mii de muguri verzi...

În țarini grâul încolțește,
În dealuri via o dezgrop;
De ploaie tot se-nveselește,
Pe orice frunză e un strop.

Și soarele o caldă rază
Trimite pe furiș prin nori;
Iar flori și pasări ca să-l vază
Se-nalță, zboară către zori.

Pastel pesimist

Tot plouă! A! ce primăvară!
Cum curge fără să mai stea!
Se-ntinde ceața grea p-afară,
Pe cerul sumbru nici o stea.

E frig... și apa mocirloasă
Infectă aerul curat,
La câmp e baltă mlăștinoasă
Și codrul doarme întristat.

Sunt triști și corbi-n deal de vie,
Cobesc din nou a iarnă grea;
Plouate vrăbii cad o mie,
Nu vezi zburând o rândunea.

O barză, cu pas de măsură,
Sosește ca explorator...
Și plouă... plouă-n bătătură,
Pustiu... Departe pleacă-n zbor.

Tot plouă, plouă, inundează...
Mai vin și ape din zăpezi;
Umflate, apele spumează,
Torente curg din codrii verzi.

În țarini grâul putrezește,
Sub piatră-n deal vii se îngrop;
De ploi plugarul sărăcește,
Mălai, făină, nu e strop.

Și soarele, o slabă rază
Când o mai pierde printre nori,
O tristă baltă luminează
Fără apus și fără zori.