Bilanț în gânduri

„La sfârșitul anului, la bilanț, nu adun sume, matematica nu a fost, niciodată, punctul meu forte, sper doar să rămân în inima cuiva.” (Henry Charles Bukowski) Am început cu această zicere a autorului american (de origine germană) Bukowski, pentru că este exact ce gândesc eu acum. E adevărat că, la sfârșitul unui an, suntem tentați să ne gândim la ce a fost bun sau rău în acest timp scurs din viața noastră. Ei bine, eu nu mai vreau să mă gândesc la ceea ce a fost anul trecut și, mai ales, nu am cum să „adun sume”. Și asta pentru că 2016 a fost un an prost. Și, uneori, am fost și eu la fel de proastă. Și nu, nu o să-l mai citez pe Ion Creangă și să spun că atunci „când mă uit în jur prind curaj”, pentru că, dacă mă uit în jur, moralul meu e la pământ și încrederea mea în oameni, la fel. Sau puteam, în loc de „proastă”, să spun „naivă” sau „prea încrezătoare”, dar vreau să mă autoflagelez un pic. În anul acesta, care s-a dus, am plâns moartea unui om drag, am avut parte de multe, cum să le zic eu, oare, cred că aș putea scrie „daune materiale”, rate, agitație, nervi, alergături, muncă, oameni care nu se țin de cuvânt, vreme ciudată și capricioasă și vremuri de care, uneori, mi-a fost silă. Deci, pun punct și zic din toată inima: „ducă-se!” O să închei cu niște glume (îmi sunt necesare!), dar nu înainte de a vă ura, domniile voastre, să aveți un An Nou 2017 așa cum vi-l doriți! 

La mulți ani frumoși!

Un tip îi spune colegului, la birou: „Am un respect deosebit pentru pisici. Mi-am dus pisica în alt oraș, am lăsat-o la groapa de gunoi, printre boschetari, fără nicio posibilitate de supraviețuire. Dar s-a întors acasă. Fără urlete, fără amenințări, fără reclamații la Poliție. Nu ca soacră-mea!”

Era imediat după Crăciun. Două sarmale stăteau liniștite, întinse într-un stomac. La un moment dat, de undeva, de sus, se aude: „Hai, să trăiești Costică!” Și peste ele vine o cantitate mare de vin. Vizibil iritate, sarmalele se ridică un pic, se trag mai într-o parte și își văd de discuția lor. Nu mai durează prea mult și iar se aude: „Hai, să fim sănătoși, Costică!” Și iar vine vin peste ele. Și tot așa vreo oră, până când una dintre sarmale, nemaiputând să suporte, îi spune celeilalte: „Fată, nu se mai poate așa! Ia, hai să vedem noi cine dracu` e Costică asta?!”

De ce nu au fost trimise niciodată femeile pe Lună:

- Houston, avem o problemă!

- Ce este?

- Nimic, nu contează...

- Care este problema?

- Nimic...

- Spune-mi, te rog, care este problema?

- Știi foarte bine care este problema!

Gânduri mai puțin împăcate...

  Ei bine, când ziceam și eu că mă simt liniștită și destul de împăcată cu mine și, în general, cu lumea, iată că mă sună unii care susțineau că sunt operatori Telekom (chiar director, unul dintre ei) cum că am câștigat un premiu de fidelitate (în bani) și o tabletă. Primul gând, pe care l-am și spus cu voce tare, a fost că nu poate fi adevărat, dar ăștia au ridicat păcălelile la rang de mare artă, așa că mai apoi eram aproape convinsă și-mi ziceam că, iată, există miracole de Crăciun și voi fi în stare să-mi plătesc toate multele datorii pe care le am. Pe urmă, tot ținându-mă mereu la telefon, mi-au zis că trebuie să plătesc întâi un impozit pe suma primită, și că totul trebuie să fie confidențial. Ei, de aici nu i-am mai crezut. Așa că m-am dus și am întrebat la bancă dacă au vreun transfer pe numele meu. Bineînțeles că nu aveam și se pare că au mai fost cazuri din astea, dar eu nu auzisem de ele. Mâine mă duc la Poliție și spun ce era să pățesc și o să le scriu și celor de la Telekom, deși cred că știu și ei de farsele în care se folosește numele lor. Îmi pare rău doar de toată agitația asta, de fluctuațiile tensiunii mele, de nervi și de faptul că m-au făcut să am, în zi de sărbătoare, gânduri prea puțin ortodoxe. Oricum, le urez să aibă parte doar de ceea ce fac și ei altora, le mai urez să fie prinși și să nu le fie deloc bine...

Gânduri împăcate

     Iată-ne și în a doua zi de Crăciun, domniile voastre. Astăzi e Soborul Maicii Domnului și îi înălțăm slavă, rugăciuni și mulțumiri, cu gând smerit și cu sufletul cât se poate de curățat de zgura de zi cu zi. Am tot urat tuturor (și prin toate mijloacele), dar nu strică să vă mai doresc, încă o dată, să aveți zile de Crăciun binecuvântate cu sănătate și pace-n suflete, să vă bucurați de clipele petrecute cu cei dragi și să fiți fericiți. Nu prea catadicseam eu să-mi iau azi avânt să scriu ceva, dar peste Domnești au început să cadă niște fulgi timizi de nea, ceea ce mă face să mă bucur și să-mi simt sufletul ca al unui copil care încearcă să prindă pe limbă micii fluturi de apă înghețată. Când ninge, parcă îngerii își scutură penele și vor să acopere cu alb goliciunile și urâțeniile acestui Pământ pe care ne ducem viața. Trebuie să recunoașteți (cum o fac și eu, obiectiv vorbind) că ăsta nu e stilul meu, dar azi încerc și eu să fiu mai poetică și diafană (și nu, nu am să zic „ca un nor”, căci asta mă duce imediat cu gândul la un banc și s-a dus atmosfera mea romantică!). Nu mai scriu nimic pentru că stau cu ochii (și cu gândurile) mai mult pe geam, deci acum mă voi echipa și voi ieși un pic, să mă bucur de fulguială, căci nu pare să țină mult...

Liniște în gânduri

     La noi, peste dealurile și muscelele Domneștiului, afară este ceva ceea ce eu aș numi „o ciudățenie de vreme”. Adică, e sfârșit de decembrie, nu e pic de zăpadă, dar sunt vreo douăsprezece grade Celsius, o atmosferă de toamnă târzie. Asta mie nu mi se pare normal, vă spun drept. Eu vreau iarnă adevărată, ca pe vremuri, nu din asta zăpăcită. De fapt vreau toate anotimpurile „ca pe vremuri”. Ei, dar asta e, o să ascult colinde, o să-mi tot pun poze cu omăt dar, mai ales, o să-mi fac „curățenie”printre gânduri și trăiri, pentru a putea primi, mâine noapte, minunata veste a Nașterii lui Iisus. Simt o stare de liniște, de împăcare cu mine (și cu cei din jurul meu) și nu-mi mai pasă că, oriunde te uiți, nu auzi decât de cadouri, cumpărături, brazi, globulețe, pregătiri, mese încărcate, beteală, beculețe colorate, alergături, „ho, ho, ho”, felicitări (prin mass media) cu texte musai în engleză, vizite și alte asemenea chestii, destul de superficiale, cărora și eu le cad pradă (mai puțin felicitărilor în engleză), că „om sunt și nimic din ce e omenesc...” Crăciunul înseamnă, desigur, și toate acestea (însă nu la modul exagerat, cum au ajuns de-o vreme!), dar această Sărbătoare este, de fapt, o așteptare, o speranță și, în fine, este că avem inimi pline de bucuria că Iisus vine, an de an, din nou, printre noi...

Gânduri despre tristețe

MOTTO:„Niciun om nu-i un ostrov stingher şi de sine stătător; fiecare om este o bucățică din continent, parte din întregul cel de căpetenie; dacă marea, cu valurile ei, îi smulge un bulgăre, Europa e împuținată, cum ar fi orice petic de pământ sau moșia ta, ori a prietenilor tăi; cu moartea fiecărui om mă simt mai sărac şi mai singur, pentru că sunt inclus în Omenire; şi, de aceea, nu trimite pe nimeni şi niciodată să întrebe pentru cine bat clopotele – pentru tine bat”. (John Donne, „Rugăciuni pentru situații imediate”)

Astăzi nu aveam de gând să scriu nimic, sunt ciudat de amețită și obosită, afară e un cer plin de nori (dar nu ninge, din păcate) și nu mai am chef nici măcar să caut glume pentru a-mi ridica moralul. Scriu, însă, pentru a spune că m-a întristat moartea lui Constantin Stroe, fostul director general al uzinei de la Mioveni, cel pe care ziarul francez „Le Point” îl numea Monsieur Dacia. A fost înmormântat ieri la Pitești, iar Consiliul Județean Argeș a decretat zi de doliu. Eu nu am lucrat la Dacia, nu îl cunoșteam personal și, totuși, moartea lui mă întristează. Mi-am adus aminte de motto-ul pe care Hemingway l-a pus cărții sale, „Pentru cine bat clopotele”, și l-am citat și eu, pentru că mi se pare foarte potrivit pentru ce simt și gândesc acum (sau, pentru ceea ce eu numesc „starea de azi”).

Gânduri despre buchiseală

   

                                              
        Motto: „Toată viața e o școală.” (Comenius)
     Iată, domniile voastre, că astăzi împlinește blogul meu șapte anișori. Nici nu vreau să mă gândesc ce multă vreme a trecut de când făceam, amândoi, primii pași în ale scrisului. Intenționez să trecem grațios peste clasa 0 și să-l dau direct la școală, în clasa întâi. Suntem de acord amândoi (adică eu și blogul) cu motto-ul pus de mine acestei însemnări, adică în sensul că mereu suntem elevi, mereu învățăm ceva nou și mereu trebuie să fim conștienți că știm mai nimic. De unde și titlul, iar „buchiseala” de acolo are ca origini, spune DEX-ul, cuvintele:
  BÚCHE, buchi, s. f. A doua literă din alfabetul chirilic; p. gener. literă; (de obicei la pl.) alfabet; cunoștințe elementare de scris și citit. ◊ Expr. Buchea cărții = exact ca în carte; în chip mecanic. A fi (tot) la buchi = a fi (tot) începător (la învățătură). A nu ști buche = a nu ști nimic (la învățătură). – Din sl. buky.
  BUCHISÍ, buchisesc, vb. IV. (Pop. și fam.) 1. Tranz., intranz. și refl. A face un lucru cu mare caznă și migală, fără spor. 2. Tranz. și intranz. A citi sau a învăța ceva cu efort și cu migală; a buchirisi. 3. Tranz. Fig. A bate pe cineva (dându-i pumni, ghionți). [Var.: buchisá vb. I] Cf. buche.
   În regulă, nu prea mai am chef de scris, așa că o să închei cu câteva glume (două, că mi-e lene să mai caut) pe tema dată:
   Profesoara întreabă:
   - Gigele, spune-mi ce înseamnă cuvântul „compromis”?
  - Doamna profesoară, este ca atunci când mama vrea să mergem la mare și tata vrea să mergem la munte, deci mergem la mare, dar tata are voie să-și ia schiurile cu el...

  Învățătoarea:
 - Copii, ia spuneți-mi voi, cine face „mor, mor”?
  Un elev:
 - Fratele meu, duminică dimineața, dacă se duce sâmbătă în club!

 Gigele, ce înseamnă compromisul?
- Doamna 

Gânduri despre caraghiolslâcuri

                                                                                                      MOTTO:

       „Mi-am ales sfârșitul: să mor de uimire.” (aforism de Maria Luisa Spatiani, din „Aforismul în Italia. Antologia Premiului Torino in Sintesi”, septembrie 2011, traducere de Simona Enache)                                                                                                  

Am ales acest motto pentru că e sugestiv pentru starea de uluire ce am avut-o eu când am dat cu ochii de următorul anunț:

  „Dimineața pe răcoareeee... MTV are cel mai tare remediu ca să-ți începi ziua... pe beat! Ieși din SLEEP MODE și activează-te cu MTV MORNING MOOD! În fiecare zi, de la 8:00, MTV te trezește cu cea mai tare muzică! MTV MORNING MOOD, singurul program căruia nu îi dai snooze! MTV Music Rulz!”                     

  Eu, ca un filolog ce mă pretind, am priceput ceva-ceva din această zicere, dar cu greu. Și cu mulți nervi. Înțeleg că enunțul (care, de altfel, se repetă obsesiv și la televizor) se adresează tinerilor și aceștia adooooră engleza, dar aș zice că se exagerează! Chiar nu găseau niște vorbe românești cu care să continue, căci începuseră destul de bine!? De ce trebuia să iasă ghiveciul ăsta lingvistic din cuvinte englezești și românești? Unde-o să ajungem, oare? Cu ce ne-a greșit nouă limba română? Vorba personajului din piesa „O noapte furtunoasă” a lui Ion Luca Caragiale: „Geniu bun al venitorelui României!”

Gânduri despre gâște

 

  Motto: „Gândirea este acțiune care face repetiție.”  (Sigmund Freud) 

  Astăzi, printre alte gânduri ce mi-au cutreierat eratic mintea, am reținut unul pe care-l trec repede aici, pe blog. V-am mai povestit, domniile voastre, despre prima gazdă a mea din Păuneștii de Vrancea, acolo unde am fost, un timp, profesoară de franceză. Se numea Olga Gorghiu și era o adevărată doamnă, foarte cumsecade, săritoare, cu o inimă de aur. Zic „era” pentru că, de multă vreme, a plecat dintre noi. A avut o viață ca un roman (ca noi toți, de altfel, toți avem o existență ce poate deveni roman, numai că nu-l scrie nimeni, decât dacă are har), un suflet mare și un simț al umorului destul de ascuțit. Printre alte ziceri ale sale era și una care pe mine mă amuza de fiecare dată când o auzeam. Îmi zicea, uneori, când avea multe pe cap: „Ăleu, don'șoară dragă, nu mai știu di mini, am ajuns să dau „bună ziua” la gâște!” Ei bine, eu nu mai auzisem până atunci expresia asta. Acum, că mi-am reamintit-o, am căutat-o pe întinsele „câmpii” ale Internetului. Nici căutătorii domni Google, Bing sau Yahoo n-o știu. Sensul expresiei e clar (sunt copleșit, nu-mi mai văd capul, nu mai știu ce fac), dar, la o căutare în DEX, substantivul „gâscă”, atunci când nu e folosit depreciativ la adresa unei persoane feminine, intră în expresii ca: „a strica orzul pe gâște”, „altă gâscă-n altă traistă”, „laba (sau talpa)-gâștei”. Dar eu o să-mi amintesc mereu tot de expresia aceasta, spusă cu năduf de doamna Gorghiu și o să mă amuze la fel de tare. Și, în fond, domniile voastre, gâștele sunt chiar simpatice, guralive și de treabă, chiar dacă toate, cred eu, își doresc în secret să fie lebede. Dar, să nu uităm, ele sunt cele care au salvat, cu gâgâitul lor, Capitoliul!

Talmeș-balmeș de gânduri

MOTTO: „Dacă vine muntele spre tine iar tu nu ești Mahomed, fuuugi, e alunecare de teren!” 

 

   Am găsit zicerea asta haioasă pe undeva și, pornind astăzi să scriu câte ceva, am pus-o ca motto. De fapt, iată ce ne spune „historia.ro” despre adevărata și inițiala expresie: „În anul 612 după Hristos, păgânii și idolatrii i-au cerut lui Mohamed, care începuse să predice Islamul, să facă o minune și să aducă muntele la el. Mohamed a cerut o clipă de răgaz, a început să se roage spre cer, apoi s-a închinat și a zis: „Mare este înțelepciunea ta, Allah, dacă ai fi dat ascultare rugii și ai fi urnit muntele, ne-ai fi omorât pe toți. Trebuie să mă duc eu la munte pentru a nu muri acești păgâni.”

    Ei, eu zic că e bine de știut. În zilele noastre, expresia se folosește în cazul celor care n-au altă cale decât să se plece în fața unei situații, chiar dacă astfel trebuie să înfrunte ironii și râsete. Oricum, presupune un efort și, bineînțeles, apel la răbdare și înțelepciune. Dar să vă spun de ce i-am zis postării „Talmeș-balmeș de gânduri” (și, pe urmă, gândindu-mă mai bine, de ce am pus poza asta cu „inspectarea” îngrijorată a căpățânii): pentru că, mai zilele trecute, am văzut la televizor cum, undeva la o stână, se pregătea un balmoș. Bineînțeles că am înghițit în sec (Doamne, iart-o pe Lavinia, că mai e și post!) și am purces să caut rețeta. Nu zic că o să-l și pregătesc, dar e bine s-o am. Iar controlul la cap e, zic eu, necesar, pentru că de la „balmoș” gândurile mele s-au la la „talmeș-balmeș”, deci nicio legătură logică, doar așa, niște conexiuni ciudate. Uite rețeta:

INGREDIENTE:

1 litru jintiță de oaie (produs lactat preparat prin încălzirea lentă a zerului provenit de la scurgerea cașului); 4-500 g faina de mălai; sare;

PREPARARE:

Se pune jintița la foc mic mic să fiarbă. Amestecăm continuu să nu se prindă de fund. Lăsăm să se umfle de două ori spuma, având grijă să nu dea în foc. Mai lăsăm să fiarbă vreo 10 minute. Adăugăm în ploaie mălaiul și sarea și amestecăm încet să nu se facă cocoloașe. (Eu am văzut în filmulețul ăla că se adăuga, spre sfârșit, și niște caș proaspăt!). Lăsăm să fiarbă (amestecând continuu) până când iese deasupra untul (grăsimea din jintiță și caș). Poftă mare !

Bun, acum o să termin. Transcriu mai jos încă o poezie de Ion Pribeagu, „Trei nasturi”:

„S-a oprit tramvaiul în piaţă

Lume multă şi pestriţă

Şi prin iureş se împinge

Şi-o frumoasă cuconiţă.

Cum avea rochiţa strâmtă

Şi cu nasturi mulţi pe spate

Vrea să urce, dar din cauza

Rochiei strânse-n trup, nu poate.

Trece mâna-i mititică

Roză ca un plasture

Înspre spate şi, gingașă,

Ea deschide-un nasture.

Imposibil să se urce

Dar ca orișice femeie

Își mai trece mânușița

Şi-încă-un nasture deschide.

Dar cum treapta-i înăltuţă

Şi-i aproape imposibil!

Ce să facă, ce să facă?

Vai, momentul e penibil!

Mai deschide încă unul.

Dar zadarnic îi e dorul

Nici acum nu poate doamna

Să ridice-n sus piciorul.

Dar un domn ce sta în urmă-i

Fără niciun fel de formă

O apucă de contururi

Şi o saltă pe platformă.

Doamna, roșie la faţă,

Fulgerând priviri haine

Se întoarce şi îi spune

Bombănind: „Nu ţi-e ruşine?!”

- N-ai dreptate, cuconiță,

Zice el cu anasâna –

Dumneata te superi fiindcă

Fără vrere am pus mâna,

Pe când eu tăcui din gură

Când nici nu mi-ai spus „pardon”

Şi mi-ai descheiat, în grabă,

Trei nasturi la pantalon!”

Gânduri însărbătorite

Discuție între doi amici: 
- Azi mi-am făcut C.V.-ul. L-am scris, l-am redactat, apoi m-a bușit plânsul.
- De ce?
- E păcat să trimiți un asemenea om la muncă... 

   Gluma asta am scris-o „în loc de motto”. Poate că găseam ceva mult mai frumos și mai apropiat de titlul postării, dar mărturisesc că nu prea am mai avut chef de căutat. Deci, ați înțeles, domniile voastre, sunt într-o stare de ușoară leneveală. Creativă, să-i zicem! Cât despre titlu, mă gândeam, când mi-a venit ideea să-l scriu, că e un fel de invenție lingvistică a mea, pe care o s-o includ la „licențe poetice”. Dar m-am apucat să-l „gugălesc” și, fatalmente, îl mai folosiseră alții înaintea mea. Nu, hotărât lucru, nu mai poate omul să fie original nici în ruptul capului! Drept pentru care, nu mai scriu nimic azi, dar vă reamintesc una dintre poeziile lui Nichita Stănescu, „Altă matematică”, ce face parte din volumul Măreția frigului (1972).

„Noi știm că unu ori unu fac unu,

dar un inorog ori o pară

nu ştim cât face.

Ştim că cinci fără patru fac unu,

dar un nor fără o corabie

nu ştim cât face.

Ştim, noi ştim că opt împărţit la opt fac unu,

dar un munte împărţit la o capră

nu ştim cât face.

Ştim că unu plus unu fac doi,

dar eu şi cu tine,

nu știm, vai, nu ştim cât facem.

Ah, dar o plapumă

înmulțită cu un iepure

face o roșcovană, desigur,

o varză împărţită la un steag

face un porc,

un cal fără un tramvai

face un înger,

o conopidă plus un ou,

face un astragal...

numai tu şi cu mine

înmultiţi şi împărţiţi

adunaţi şi scăzuţi

rămânem aceiaşi...

Pieri din mintea mea!

Revino-mi în inimă!”

Gânduri de sâmbătă

 

   Iată că s-a mai dus pe Apa Sâmbetei încă o sâmbătă. M-am hotărât să scriu astăzi ceva care să aibă formă (metaforic vorbind) de sandwich. Încep cu un banc, continui cu un bla-bla-bla de-al filologilor, (deci vă plictisesc un pic) și închei tot cu un banc, pentru ca domniile voastre să termine de citit cu un zâmbet pe față.

    Ion și Văsălie stau la taifas pe prispă: - Mă, Văsălie, ce-i cu vânătăile astea pe fața ta? Iar te-ai caftit, la cârciumă? - Nu, mă Ioane, de la tuse mi se trage! - Cum, mă, bolândule, de la tuse? - Păi, dacă m-a apucat tusea în dulap la Ana lu` Dumitru!   

Iacă ce ne zice DEX-ul despre ziua de azi: SẤMBĂTĂ, sâmbete, s. f., adv. 1. S. f. A șasea zi a săptămânii, care urmează după vineri. ◊ Sâmbăta Mare sau Sâmbăta Paștilor = sâmbăta din ajunul duminicii Paștilor. Sâmbăta morților (sau a moșilor) = nume dat anumitor sâmbete din an, în care se fac slujbe de pomenire și pomeni pentru morți. ◊ Expr. A purta (sau a ține cuiva) sâmbetele = a dușmăni, a pizmui, a urî pe cineva; a purta (cuiva) un gând rău, a căuta să facă rău cuiva (sau, la ortodocși, a face pomeniri pentru cineva). A se duce pe apa sâmbetei = a se pierde, a se prăpădi, a se distruge. 2. Adv. a) În sâmbăta (1) imediat precedentă sau următoare, b) (Mai ales art.) Într-o zi de sâmbătă (1), în timpul zilei de sâmbătă, c) (Art.) În fiecare sâmbătă (1). – Din lat. sabbatum (sau sl. sonbota).   

Și Wikipedia ne completează:„Apa Sâmbetei este, în mitologia românească, un râu care izvorăște de sub Pomul Vieții aflat în Paradis. Apa Sâmbetei creează hotarul dintre cele două lumi, „lumea asta” și „lumea cealaltă” sau „lumea văzută” și „lumea nevăzută” (Raiul și Iadul) și este matca tuturor apelor, ea colectând toate apele de pe pământ. După ce înconjoară pământul de 7 sau de 9 ori, periplu în care apa devine din ce în mai puțin pură, râul intră în Sorbul Pământului și se varsă în Iad. După alte surse, apa Sâmbetei izvorăște din rădăcinile Bradului Lumii, patronat de Sfânta Sâmbătă (...) Apa Sâmbetei înconjoară o insulă pe care trăiesc Blajinii sau Rohmanii, ființe mitologice pașnice și foarte credincioase. Blajinii nu știu să calculeze trecerea timpului și, de aceea, sărbătoresc Paștele, numit Paștele Blajinilor, la o săptămână după data reală, în Duminica Tomii, atunci când văd trecând pe apa Sâmbetei cojile de ouă roșii aruncate pe ape de creștini în vinerea ori sâmbăta din Săptămâna Patimilor”.                                                                

Bun, și acum închei: Un polițist dintr-un orășel american cheamă secția de poliție prin radio: - Am aici un caz foarte interesant. O bătrânică l-a împușcat pe soțul ei pentru că acesta a călcat pe podeaua pe care ea tocmai terminase să o spele cu mopul... - Am înțeles! Ai arestat-o pe femeie? - Nu, mai aștept nițel, podeaua e încă umedă!

Două gânduri strecurate printre rânduri

Iată cele două gânduri de astăzi, despre care fac vorbire în titlu. Primul: am impresia că nu mai știu să scriu „de mână”. Am uitat cum e să trimiți o scrisoare sau ce bucurie ai atunci când primești una. Drept pentru care am luat hotărârea să scriu „de mână” cu ocazia Sărbătorilor ce vor veni (ei, ce vă spuneam eu de reclame, și cât sunt ele de insidioase, acum, în timp ce scriu, în minte îmi zumzăie melodia aia veche de la Coca Cola, „sărbătorile vin, sărbătorile vin, mmm...”, deși am mai spus ce părere proastă am despre aspectul comercial luat de acest minunat timp al anului)... Stați așa, că am uitat de unde am pornit. Deci, să reiau, vreau să scriu prietenilor și rudelor câte o scrisoare/felicitare. Sper să mă țină hotărârea asta... Al doilea gând: de fapt ăsta e un gând pe care-l am dintotdeauna, și anume, îmi pare tare rău că nu pot să-mi exprim emoțiile, gândurile, trăirile, în versuri. Nu pot. Adică, pot, în sensul că însăilez niște versuri pline de haz și știu rima „zare” cu „mare”, dar aia nu e POEZIE. Îi invidiez sincer pe cei ce scriu, cu adevărat, poezie. Eu sunt, ca și bietul Monsieur Jourdain, o mare utilizatoare a prozei (și nici aia nu e prea grozavă!) Așa că, mai pe Facebook, mai pe blog, o să postez, din vreme în vreme, câte o poezie ce-mi iese în cale (și care-mi și place, bineînțeles). Acum, o poezie a lui Adrian Păunescu:

„Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „dacă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „nu””
Hai să conjugăm ninsoarea şi uitarea eu şi tu
Timpul pe deasupra noastră ca o sanie să treacă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „însă””
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „hai”
Vai, vom face repetiții pentru iad şi pentru rai.
De ecouri mari de piatră vei fi râsă, vei fi plânsă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „pleacă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „taci””
Prin albastrele troiene să fim liberi şi săraci,
Să uităm ce-nseamnă „totuşi”, să uităm ce-nseamnă „dacă”.

Să uităm academia, tribunalul, primăria,
Veverițe fără nume ne predea curate legi,
Când se va răsti furtuna vorba mea s-o înțelegi
Când vor susura izvoare află c-a murit mânia.

Şi „de unde până unde” să uităm ce mai înseamnă
Să rămânem ai naturii, botezați în necuprins,
La sfârșitul toamnei lumii să ne apucăm de nins
De Crăciun ne fie iarăși dor de vară şi de toamnă.

Vai, sunt râuri pe aicea care merg spre noi cuminte
Vino, să spălăm în ele pata lumii de noroi,
Ca într-un târziu şi munţii să înveţe de la noi,
Darul de-a trăi mai liber fără a rosti cuvinte.

Sunt sătul de vorbe, vorbe, a nimic aducătoare,
Vino să uităm cuvinte şi să învățăm a fi,
De cuvinte fără noimă, de sonorități pustii,
Să spălăm întreaga fire, să trăim cu-ndurerare.

Să uităm ce-nseamnă „lume”, şi „avere”, şi „putere”
Să uităm cuvântul „dacă”, să uităm cuvântul „da”,
Şi-ntr-un veac fără cuvinte, ca doi cai fără de şa
Să trăim tăcând iubirea, fiindcă totul e tăcere.

(Poezia „Veac de tăcere” face parte din volumul Manifest pentru mileniul trei, Editura Eminescu, București)

Gânduri despre leneveală

O să încep prin a scrie nu unul, ci trei citate ce pot fi folosite de mine drept motto la vreo scriere, mai încolo (și care mi-au ieșit în cale întâmplător, iar dacă nu le notez aici, sunt sigură că le voi uita). Primul:

„Privesc viața precum un personaj important de pe ”TITANIC”, s-ar putea să nu ajung la destinație, dar măcar merg la clasa întâi!” (Arthur Buchwald)

Al doilea este un proverb chinez:

„Cel mai bun moment în care puteai sădi un pom a fost acum douăzeci de ani. Al doilea cel mai bun moment este ACUM.” 

Și iată și al treilea (și ultimul!)citat|:

„O viață de tihnă și una de lene sunt două lucruri cu totul separate. Vom avea parte de îndeajuns de mult somn în mormânt." (Benjamin Franklin).

După cum vedeți și din imaginea alăturată, al treilea citat e legat de „tema” de azi. Și anume, iată ce știre (care, zic eu, îndeamnă la leneveală), a apărut în „Ziarul Financiar” de ieri:

 „Ziua de 1 iunie – Ziua Copilului – se va adăuga celorlalte sărbători legale: 1 şi 2 ianuarie; 24 ianuarie - Ziua Unirii Principatelor Române; prima şi a doua zi de Paşte; 1 mai; prima şi a doua zi de Rusalii; Adormirea Maicii Domnului; 30 noiembrie - Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României; 1 Decembrie; prima şi a doua zi de Crăciun”. 

Ce să spun, pe mine nu mă afectează direct chestia asta, eu sunt pensionară, duc o viață de tihnă, dar muncesc ca și până acum. Mă întreb, însă, când toate merg cum merg în țara asta, chiar ne mai trebuia o zi liberă? Pe de altă parte, văd că nu stăm chiar rău în clasamentul orelor lucrate pe an, adică nu suntem chiar ultimii...

Gânduri „roz” despre Black Friday

   După cum știu și domniile voastre, mâine va fi Black Friday. Cred că mulți vor da, ca și mine, aceeași replică anunțării acestui „eveniment”, și anume: ei, și? Eu aș zice că asta este, din nou, o maaare păcăleală și un alt împrumut fără rost. Dar, totuși, m-am uitat ce zice Wikipedia despre această zi (ei, zice cam tot ce credeam și eu):

 „Black Friday (din engleză Vinerea Neagră) este ziua care urmează Zilei Recunoștinței în Statele Unite, și care deschide sezonul de cumpărături de Crăciun. Deoarece Ziua Recunoștinței este ultima zi de joi din noiembrie, Black Friday apare în fiecare an între 23 și 29 noiembrie. Black Friday este cea mai aglomerată zi de cumpărături din Statele Unite. În anul 2009, numărul cumpărătorilor a fost de 134 de milioane de persoane, care au cheltuit în total 10,69 de miliarde de dolari.    Black Friday sau Vinerea Neagră a fost asimilată și de marile lanțuri de magazine din România. Cu acest prilej, marile magazine se întrec în a oferi prețuri și reduceri cât mai avantajoase, astfel încât să atragă clienți cât mai mulți și implicit să obțină profituri considerabile prin amploarea desfacerii. Cu fiecare an ce trece, tot mai multe magazine se alătură inițiativei, în 2014 lista depășind 150 de magazine, dintr-o gama variată de categorii, de la electronice și îmbrăcăminte, până la jucării sau ceasuri originale la reducere de Black Friday. Unele magazine aleg să organizeze Black Friday cu o săptămână înainte de cel tradițional, cum s-a întâmplat și în 2014, când o bună parte din magazine au redus prețurile pe 21 noiembrie. În 2013, Black Friday a adus vânzări fabuloase magazinelor care au participat la promoție: peste 72 milioane de lei Flanco, 18 milioane de euro pentru Emag”.

   Bun, e destul despre asta. Chiar nu merită mai mult. Azi, de fapt, voiam să vă spun despre Castelul de Lut (din Valea Zânelor), construit de Răzvan Vasile și familia sa, la Porumbacu de Sus, în județul Sibiu, de fapt, construcția aceasta fiind un vis devenit realitate. Este absolut fabulos (ca să fiu în temă), adică chiar pare de pe un alt tărâm. Are pagină web (http://www.valeazanelor.ro/), dar am văzut că încă se lucrează la ea, are, de asemenea, și o frumoasă pagină de Facebook (https://www.facebook.com/casteluldelut/), este ușor de găsit la o simplă căutare pe Google, așa că puteți vedea cu ochii domniilor voastre ce și cum. Cred că îl știați deja, dar eu acum am avut chef să scriu despre el. Mie mi-a plăcut mult, e de mers acolo, avem ce vedea. Am pus poza „castelului” pe blogul meu și pentru că îmi place, dar și pentru că patrupedul din fața lui seamănă leit cu câinele meu, Leuț (care, din păcate, a murit anul trecut, de bătrânețe). Era un câine deștept și bun, am ținut tare mult la el. Bun, v-am zis de Black Friday, v-am zis de Castelul Zânelor, v-am zis și de Leuț, o să închei acum cu o glumiță:

„O voce disperată, la telefon, la ora cinci dimineața:

 - Alo! 112? Salvarea?  - Da.  - Vă rog, veniți repede, că în curte e un nebun care sună goarna şi ne-a adus la disperare pe toţi...  - Imediat, daţi-ne adresa!  - U.M. 04032...”

Gânduri despre Lună și luni

   

     În noaptea de duminică spre luni, fiind senin, am putut vedea Luna. Da, era destul de mare. Dar n-am văzut eclipsa de Lună, căci binevoiam să dorm la ora aia. Noaptea trecută au fost nori (păi, se putea altfel?!), deci nu am putut vedea Super Luna, fenomen rar, se pare. M-am uitat acum pe Internet și nu prea m-am lămurit ce-i cu fenomenele astea, pentru că se vorbea mai mult despre ce influență au ele asupra scoarței Pământului și asupra zodiilor. Iată ce scria ieri Mediafax.ro:
   „Apariția simultană a Super Lunii şi a unei eclipse de Lună s-a produs, în noaptea de duminică spre luni, la peste 30 de ani de la desfășurarea unui eveniment similar. Un eveniment astronomic asemănător s-a produs cel mai recent în 1982, iar următorul de același  fel va avea loc în anul 2033, potrivit huffingtonpost.com.
Eclipsa a început la ora 03:11, a avut maximul la ora 05:47 şi s-a terminat pentru români în jurul orei de 07:16. Luna a stat complet în umbra Pământului între 05:10 şi 06:23”.

   Ei, mă rog, n-o să mai insist asupra acestui subiect, ci o să scriu, în continuare, despre lunile anului, mai precis despre denumirile lor populare. Am găsit ceva destul de interesant (scuze, dar n-am avut răbdarea necesară ca să pun diacritice), pe destepti.ro:  

„Ianuarie – Gerar/ Genarie/ Ghenarie/ Calindariu  – cuvantul « ianuarie » (lat. ianua inseamna drum, cale, trecere) isi are originea in limba latina si deriva din numele zeului Ianus Bifrons (Ianus cel cu doua feţe), reprezentat, intotdeauna, cu cele doua fete lipite, privind in directii diferite, catre trecut si catre viitor, catre anul vechi si catre anul care incepe, insemnand totodata « Inceputul » si « Sfarsitul ». Denumirea populara – Gerar – face trimitere la temperaturile scazute ale iernii, dar si la faptul ca, in functie de acestea, oamenii « stiau » cum va fi primavara. Daca nu era ger in ianuarie, atunci se anunta sa fie in martie, aprilie, iar daca de Boboteaza « crapau pietrele » era foarte posibil sa ninga in februarie.                                  

Februarie ( din latinescul februarius) – Făurar/ Luna lupilor – are legatura cu fierar (mester faurar al uneltelor agricole, pregatite in aceasta luna pentru lucrarile agricole din primavara).

Martie (din slavonescul martii, dar derivat si de la numele zeului roman al razboiului Mars) – Mărțișor/ Germănar (Incolţitorul) – denumirea populara face aluzie la nenumaratele legende ale Martei (prezente in toata Peninsula Balcanica), la noi numita frecvent Dochia (Baba Dochia – de unde si traditiile legate de zilele Babei), legende in care intamplarile redau confruntarea/ « razboiul » dintre iarna si primavara.

Aprilie (din slavonescul aprili) – Prier/ Traistă-n Băț – Prier trimite la luna prielnica, iar Traista-n bat este denumirea pentru imprejurarile in care luna aprilie se dovedea a fi capricioasa, friguroasa, secetoasa si cu vant.

Mai (lat. maius) – Florar/ Frunzar/ Pratar (din latinescul pralum – pajiste) reflecta timpul infloririi , al inverzirii, de aceea oamenii obisnuiau sa spuna ca este vremea in care « raiul coboara pe pamant ».

Iunie (din sl. Ijuni si de la numele zeitei Junona, patroana casatoriilor) – Cireșar/ Cireșel – vremea la care se coc ciresele.

Iulie (din sl. Ijuli) – Cuptor - si-a castigat aceasta denumire datorita temperaturilor ridicate, adesea caniculare.

August (din latinescul augustus) – Gustar/ Secerar – Gustar marcheaza primul “gustat” al strugurilor, Secerar trimitand la primul secerat si, in general, la inceputul recoltatului de cereale, fructe, legume.

Septembrie (din grecescul septemvrios) – Răpciune (lat. raptionem – seceris)/ Vinițel/ Viniceriu – este prima luna de toamna, cu vreme schimbatoare, dar si perioada in care se recolteaza strugurii si se prepara vinul.

Octombrie (sl. Oktovrii)– Brumărel – cad primele brume, iar daca ploua mult si marunt, aceasta luna poate anunta o iarna grea.

Noiembrie (sl. nojenbri) – Brumar – indica o vreme si mai rece decat in Brumărel.

Decembrie (lat. december) – Undrea/ Andrea/ Ningău  – Undrea face aluzie la “intepaturile” gerului, iar Andrea este o pronuntie populara referitoare la Sfântul Andrei, a carui zi se sarbatoreste la sfarsitul lui noiembrie, dupa care incepe ultima luna a anului. Daca va ninge in Undrea, vara urmatoare, luna iunie mai ales, va fi ploioasa”.

Gânduri în straie de duminică (în reluare)

    Duminică. Afară bate cu încrâncenare vântul, e frig, a plouat toată noaptea, iar dimineață, ploaia încerca să se transforme în zăpadă. Vreme de stat la gura sobei. Am postat două-trei glume pe Facebook, m-am învârtit de colo-colo, am citit un pic, și acum am poposit la blogul meu. M-am uitat la ce scriam, pe timpul ăsta, în 2012, când au fost alegeri parlamentare. Ei, bine, cam știu domniile voastre ce puteam scrie, oricum, concluzia mea a fost un „bleah” nu tocmai academic, care rămâne valabil și anul acesta. Timpurile erau deci cam aceleași, însă timpul era cu totul altfel, ca și dispoziția mea, pe alocuri. Iată:

                                                                                                    MOTTO:                                 

 „It's a new dawn,/ It's a new day/ It's a new life for me, yeah/ And I feeling good”

                                                                               (Nina Simone, „Feeling good”)

    E toamnă, e de fapt ceea ce numim o..."vară indiană" şi, vorba cântecului pe care îl ascult în timp ce scriu, din care am şi citat un pic în motto, chiar "mă simt bine". Nu ştiu cât va dura starea aceasta de graţie şi nici nu prea contează, ceea ce e important e că acum chiar mă simt bine. Am nelinişti încă, am frustrări, mă doare sufletul că, uneori, oameni care îmi sunt dragi, nu mă înţeleg, mă uită, sau pleacă la Ceruri, mă simt, când şi când, mult prea singură, am regrete sau spaime, dar acum, ducă-se toate, mă simt bine! Şi spun asta cu sinceritate, să nu vă inducă în eroare titlul, faptul că am pus gândurilor mele haine de duminică, nu înseamnă că le-am împodobit sau înfrumusețat ca să "dea bine", ci înseamnă că, aşa cum ziceau bunicii mei înainte de a merge la slujba de la biserică, le-am "primenit".

    Bun, o să închei această rememorare cu două glume, pentru că nimic nu face mai bine, în zile de-astea mohorâte, decât un râs sănătos:

   O tipă îi spune prietenului ei din copilărie:                                                                                    − Când mă voi mărita eu, să știi că multi bărbați vor suferi.                                                     − Păi, cu câți vrei să te măriți?

  Un țigan se prezintă la stomatolog. După ce se uită în gura lui, medicul zice:

   - Domnule, nu înțeleg de ce ai venit la mine. Ai toți dinții îmbrăcați în aur...
   - Haoleo, să-ţi trăiască familia, dom' doctor, am venit să-mi pui o alarmă!

Gânduri cu repetiție, o frântură de amintire, un déjà vu...

  

    Da, recunosc că unele dintre gândurile mele mă uimesc prin felul cum se repetă. Iată, spre exemplu, ce scriam acum trei ani, în aceeași zi (doar că era într-o miercuri), punând ca motto câteva versuri din melodia „Varză” a celor de la „Vița de vie”: „Alexe, Alexe, Alexe / Aprinde-ţi din stare, aprinde şi clipa / Aproape e seară şi n-am făcut nimica / Stinge lumina, mai lasă doar o rază / Trage cortina şi să ne facem (varză).”
    „Azi, pe când afară ploua mărunt, "mocănește", ploaie de toamnă hotărâtă să țină muuuult, mi-am făcut de lucru prin casă, bineînțeles. Nu, n-am citit, că nu prea mai am ce, şi numai gândul că e cazul să-mi cumpăr ceva cărți mă face să plâng (prețuri mari, eu fiind în şi mai mare perioadă de "strâns cureaua"). Am scris ceva, am udat florile din glastre, am făcut curățenie, am aprins focul, mă rog, chestii foarte anoste, domniile voastre. Pe urmă, în timp ce pritoceam varza, m-am gândit (ei, da!) că noi, românii neaoși, nu-i acordăm acestei minunate murături locul cuvenit pe podiumul de premiere în ale bucătărelilor. Coreenii (cei din Sud) au un muzeu dedicat verzei murate (la ei, kimchi). Şi tot atunci, admirând fără pic de modestie minunea de varză murată pe care am "prestat-o" (şi care e aproape făcută), m-am gândit, „filosofic” și autoironic, că este tare bine, într-adevăr, să ne bucurăm de lucrurile mărunte ale vieții...”
    Ei, dacă astăzi nu ar fi duminică, toate s-ar desfășura cam la fel, mai puțin pritocitul verzei. De unde trag eu concluzia: „Ah, Lavinia, cât de previzibilă și tipicară poți să fii!” Mai am, când și când, puseuri de răzvrătire împotriva monotoniei vieții mele, dar rămân mai toate la nivel de vorbe și vise-cu-ochii-deschiși. Dar îmi rămân amintirile și acestea sunt minunate (în mare parte). Și se declanșează în mintea mea într-un mod foarte proustian (vine de la Proust, nu vă gândiți la alte alea...). De exemplu, de câte ori aud cuvântul „strugure”, mă gândesc la Păunești, la nesfârșitul cules, cu elevii, pe dealurile cu șiruri luuuungi de viță-de-vie, care pe atunci mă obsedau, le visam și noaptea, dar acum îmi amintesc doar de discuțiile noastre pline de lucruri interesante, dar și de glume (sau bancuri interzise, ah, ce fior de clandestinitate!), de mesele câmpenești luate cu copiii, felul cum unul dintre colegi, profesor de română, de o mare cultură și de un umor colosal, ne cânta, parodiind un cântecel al rusoaicei Alla Pugaciova, „ah vernisaj, ah vernisaj / kakoi portret, kakoi peizaj”. Și, evident, de câte ori aud cuvântul „vernisaj”, se produce un declic și revăd toamnele păuneștene, prietenii, oamenii cu sufletul ca pâinea caldă, dealurile pline de larma copiilor ce culegeau struguri, ce mai, revăd o parte din tinerețea mea...
    P. S. Îmi cer scuze că am scris așa mult, dar „m-a luat valul”, cum se spune. Dacă vă întrebați (dar sunt sigură că nu!) ce-i cu poza cu Chip și Dale, ei bine, sunt gândurile mele, guralive ca și mine!