| |||||||||||||||||||||||||||
| Où elles sont, ne de cest an, | |||||||||||||||||||||||||||
| Qu'à ce refrain ne vous remaine: | |||||||||||||||||||||||||||
| Mais où sont les neiges d'antan! |
| (François Villon) | |||||||||||||
Este mijloc de noiembrie, e ciudat de cald, sunt vreo 25 de grade afară. Cu siguranţă, dacă nu te-ai uita în calendar, ai crede că e mijloc de iunie. Şi eu vreau să scriu despre Sărbătorile de iarnă! Trebuie să fac un efort grozav, şi este destul de dificil, chiar şi pentru mine, care mă laud că am ceva imaginaţie, pentru a intra în atmosfera aceea magică din preajma Crăciunului şi a Anului Nou. Asta pentru că micul articol de faţă va apărea, sper eu, în numărul din decembrie al revistei „Pietrele Doamnei” şi trebuie neapărat să fiu „pe subiect”, nu?
Deci, să începem, domniile voastre, să facem acest efort şi să intrăm în magicul tărâm al Sărbătorilor. Pe mine, ca şi pe domniile voastre, cred, perioada asta mă întoarce mereu la copilărie. Acum, sinceră să fiu, copilăria mea nu a fost una prea fericită (să nu vă duceţi, însă, cu gândul nici la ceva sumbru şi dickensian...), dar senzaţia aceea de linişte, aşteptarea cadourilor, mirosul de brad şi de bunătăţi de prin case, jocul frumos al fulgilor de nea, nerăbdarea de a merge la biserică şi a te bucura, iar şi iar, de Naşterea Domnului, toate astea le trăieşte orice copil, oricât de năpăstuit ar fi.
Eu am făcut parte din una din generaţiile acelea care nu aveau voie să aibă un Moş Nicolae, dar el venea totuşi, având grijă de ghetuţele noastre, o generaţie care nu putea să-i zică lui Moş Crăciun pe nume, el fiind înlocuit cu insipidul Moş Gerilă, dar până şi el, amărât cum era, tot ne punea câte ceva sub brăduţ. De restul, se ocupau bunicii şi părinţii, adică de a ne face să înţelegem semnificaţia religioasă a Crăciunului, de a ne umple de bucuria de a celebra naşterea Mântuitorului, asta ca să nu credem noi, copiii, că Sărbătorile înseamnă doar mâncare mai bună, daruri, vacanţă şi joacă.
Ceea ce-mi place şi mă laud cu asta (nu sunt departe de adevăr când spun asta, vă jur), este că eu am păstrat până astăzi acel amalgam de sentimente din copilărie, sentimente pe care eu le pun sub numele generic „minunea-minunilor-din-fiecare-an-a-Sărbătorilor”. Adică mă bucur de primii fulgi de nea, încerc să-mi împodobesc casa în spiritul sărbătoresc, îmi liniştesc furtunile din suflet şi din gând, pentru a face loc acelei aşteptări, acelei bucurii, acelei speranţe care-şi face apariţia în fiecare dintre noi, în decembrie. Mie îmi place, realmente, să fac daruri şi asta, în tot timpul anului. Acum, în preajma Sărbătorilor, eu mă simt de-a dreptul fericită, pentru că e timpul lor.
Ceea ce-mi place şi mă laud cu asta (nu sunt departe de adevăr când spun asta, vă jur), este că eu am păstrat până astăzi acel amalgam de sentimente din copilărie, sentimente pe care eu le pun sub numele generic „minunea-minunilor-din-fiecare-an-a-Sărbătorilor”. Adică mă bucur de primii fulgi de nea, încerc să-mi împodobesc casa în spiritul sărbătoresc, îmi liniştesc furtunile din suflet şi din gând, pentru a face loc acelei aşteptări, acelei bucurii, acelei speranţe care-şi face apariţia în fiecare dintre noi, în decembrie. Mie îmi place, realmente, să fac daruri şi asta, în tot timpul anului. Acum, în preajma Sărbătorilor, eu mă simt de-a dreptul fericită, pentru că e timpul lor.
Crăciunul ne face (sau ar trebui să ne facă) mai buni, mai iubitori, mai atenţi cu ceilalţi, mai dornici să facem fapte bune, asta bineînţeles dacă mai avem în suflet ceva din copilul care am fost şi dacă nu suntem iremediabil răi, egoişti şi cinici. Crăciunul însemna altădată colindători, urări de bine între cunoscuţi şi necunoscuţi, astăzi aceste lucruri cam dispar, chiar şi la noi, la ţară, unde Tradiţia se mai încăpăţânează să reziste. Dar dispare şi la noi încet-încet, căci iată, nu mai avem strigătele acelea matinale ale copiilor ce ne întrebau „colindăm?!”, nu prea mai sunt Pluguşoare, Capre, Irozi, şi le ducem dorul, căci aveau farmecul lor. Toată lumea vorbeşte de „spiritul Crăciunului”, dar mă îndoiesc că alergătura disperată şi hămesită din super-market în super-market şi din mall în mall are ceva de-a face cu acest spirit.
Pe urmă, după sărbătorile Crăciunului, vine Revelionul, mai fericit sau mai puţin fericit, la un restaurant, în familie, cu prietenii, sau stând singur. Şi, atunci, ne facem toţi speranţe pentru un an mai bun, şi planuri, şi vise. Indiferent de cum a fost de reuşit sau nu Revelionul, pentru mine prima zi a anului a însemnat, de vreo douăzeci de ani încoace, aşteptarea concertului Filarmonicii din Viena, consacrat Anului Nou. Şi în fiecare an, când se cântă „Marşul lui Radetzky” al lui Johann Strauss, şi publicul apaudă, acompaniind orchestra, eu am lacrimi în ochi, sunt mereu la fel de emoţionată. Atunci, are sens pentru mine zicerea (nu mai ştiu a cui) cum că „importantă nu este fericirea, ci momentele acelea magice când o aştepţi, când ştii că e aproape”, şi da, câteva momente mă simt aproape fericită. Nu pot să vă explic (nu pot să-mi explic nici mie însămi) de ce, ştiu doar că aştept cu nerăbdare, an după an, acele momente. Deci, închizând ochii, îngânând un colind, având în nări miros de cetină de brad, de cozonac copt la cuptorul bunicii, de portocale, de zăpadă proaspăt ninsă şi în suflet simţindu-mă ca un copil, vă doresc tuturor, domniile voastre, cei care scrieţi şi cei care citiţi această revistă, sănătate multă, bucurii multe, împliniri multe, noroc mult, fericire multă şi, de ce nu, bani mulţi... Dar cel mai mult vă doresc să aveţi numai gânduri bune, şi-n suflete pace şi linişte tot anul ce vine şi să vă bucuraţi de viaţă din plin.
