Gânduri despre decaloguri (III)

         Să continuăm:
         4. Nevoia de îndoială şi de suspiciune

      Ce poate fi mai uman decât ezitarea, nehotărârea, nedumerirea? Pentru René  Descartes, starea de îndoială este semnul clar al naturii gânditoare a fiinţei umane. Un acelaşi lucru poate fi considerat din mai multe puncte de vedere şi, în aceste condiţii, spiritul critic ne obligă la o analiză comparativă, care uneori nu conducea la un rezultat ferm, ci la o pluralitate de posibilităţi, fiecare fiind descrisă în termeni de grad de plauzibilitate. În justiţie se lucrează cu prezumţia de nevinovăţie. În educaţie şi în învăţare, este recomandabil să adoptam prezumţia de suspiciune. Ne naştem criticând; plânsul nou-născutului este reacţia sa critică faţă de o nemulţumire. Să privim cu interes, dar cu suspiciune, orice ni se livrează de la catedră, de la o tribună, de pe Internet, din cărţi, din orice fel de publicaţii, aşa cum un poliţist care caută pe autorul unei crime suspectează totul. Educatorii, profesorii ar trebui să fie primii care să recomande, să stimuleze această atitudine la elevi, la studenţi, să le spună acestora: „Cel mai clar semn de respect pe care mi-l puteţi arăta este să-mi acordaţi atenţie, dar să nu acceptaţi nimic din ceea ce vă spun înainte ca spiritul vostru critic să vă asigure de adevărul şi de interesul spuselor mele; dacă nu mă înţelegeţi, să nu mă lăsaţi să trec mai departe, să-mi cereţi să fiu mai clar; dacă vi se pare că nu am dreptate, să vă manifestaţi argumentat dezacordul”. O atitudine similară se cuvine a fi adoptată faţă de litera tipărită, din manuale sau din orice alt loc. Omul de la catedră nu trebuie să pozeze într-un a toate ştiutor, este normal ca uneori să le spună celor pe care-i instruieşte : „nu ştiu”, „nu înţeleg nici eu”; iar atunci când cineva din bancă îi corectează o scăpare, o greşeală, să-i mulţumească pentru atenţia acordată. Uneori introduceam deliberat o greşeală în prestaţia mea, pentru a testa vigilenta studenţilor. Nevoia de îndoială şi de suspiciune funcţionează concomitent cu o alta, opusă: nevoia de complicitate la o convenţie. De exemplu, mergem la un spectacol de teatru. Ne supunem prezumţiei de complicitate la convenţia de ficţiune propusă de spectacol, o acceptăm, îi acordăm credit. Dar spiritul nostru critic nu încetează să funcţioneze şi avem dreptul, ulterior, să ne exprimăm eventuala insatisfacţie, să pretindem că autorii spectacolului au înşelat aşteptările noastre, creditul pe care le-am acordat. La fel, în cazul unei poezii, a unui roman etc.

            5. Nevoia de greşeală şi de eşec

            De câte ori am eşuat până să deprindem să folosim furculiţa, cuţitul şi lingura! De câte ori am căzut, ne-am julit genunchii, până să învăţăm să ne ţinem pe picioare şi să mergem! Este clar că învăţarea, drumul spre dobândirea unui nou comportament, trec prin greşeli şi eşecuri; ele sunt preţul pe care-l plătim pentru a ne îmbogăţi înţelegerea şi pentru a acumula noi capacităţi. Trebuie deci să distingem între greşelile de acest fel, care au un rol pozitiv, benefic, şi greşelile ordinare, făcute din neatenţie sau ca urmare a altor imperfecţiuni senzoriale sau psihice. A plasa greşeala si eşecul, la modul general, în sfera infracţiunii sau/şi păcatului denotă o confuzie gravă, pe care totuşi o comite mereu practica educaţională. Auzim mereu: „cine a greşit, să plătească”. Dar exemplul copilului care cade înainte de a învăţa să se ţină pe picioare şi pe care niciun părinte normal nu se gândeşte să-l pedepsească pentru acest eşec trebuie să ne stea mereu în faţă. O veche vorba latinească de înţelepciune ne aminteşte ca a greşi este omenesc. Dar reflecţia respectiva continuă prin a condamna perseverarea în greşeală. Aici este nevoie de o precizare. De exemplu, să repeţi mereu traversarea străzii pe culoarea roşie a semaforului este într-adevăr de condamnat şi de sancţionat; în general, nerespectarea deliberată a unor reguli ale comportamentului uman, social este de sancţionat şi aici intră în funcţie justiţia şi morala; dar să comiţi mereu greşeli, alte greşeli, în încercările în care te aventurezi pentru a străpunge necunoscutul – este un lucru normal, inevitabil.Istoria abundă în exemple de greşeli şi eşecuri ale unor oameni de seamă, în tentativa de a spori cunoaşterea umană. S-ar putea scrie o istorie a omenirii centrată pe  greşeli şi pe eşecuri. O mare parte, poate cea mai mare, a acţiunilor de pionierat, a lucrărilor care au deschis drumuri noi în cunoaştere şi în acţiunea socială au inclus greşeli, ca un produs secundar al noutăţii ideilor lansate. Mai mult, mergând pe urmele unor greşeli comise în lucrări sau acţiuni temerare, s-a ajuns la apariţia unor noi idei, noi domenii de cercetare. „Greşeala matematică, sursă de creativitate” a fost de mai multe ori titlul unora dintre expunerile mele. Pentru a da un singur exemplu : noua ştiinţă a haosului a fost iniţiată de Henri Poincaré în tentativa sa de a înlătura o greşeală dintr-un memoriu al său de mecanică cerească. Am putut verifica personal şi bănui că e adevărat, în general, faptul că drumul spre multe (poate cele mai multe) idei şi teoreme matematice a urmat o cale sinuoasă, de tatonări, rătăciri, confuzii, greşeli de tot felul, până s-a cristalizat varianta sub care ele sunt acreditate. A cunoaşte, măcar în unele cazuri, această istorie zbuciumată mi se pare esenţial, dacă vrem să înţelegem natura profundă a creaţiei umane. Personal, am făcut această experienţă pe unele situaţii din matematica, din informatică, din lingvistică, din domeniul literar-artistic, dar cred că este valabil în general. 

Ţinând seama de inevitabilitatea eşecurilor, este esenţial să educam rezistenta la eşec,  înţelegerea faptului că eşecul este normal; mai mult, dintr-un eşec este totdeauna ceva de învăţat.

Gânduri despre decaloguri (II)

  Am spus că o să mai scriu, în continuare, despre înțeleptele sfaturi date nouă de Solomon Marcus. După o zi de muncă, prin casă dar mai ales prin grădină, îmi face tare bine la suflet să înșir două-trei vorbe aici, în iatacul nu tocmai secret al gândurilor mele. Am rămas la al doilea punct din "Cele zece nevoi umane". Eu am găsit acest text plin de lucruri folositoare, drepte şi înțelepte. Unele îmi trecuseră şi mie prin minte înainte, nu chiar în această formă şi nu aşa de bine structurate dar, cum ştiu şi domniile voastre, eu trec așa repede de la o idee la alta, nu le scriu pe toate şi, inevitabil, uit de ele. Ei, n-aş zice că e o mare pierdere. Dar trebuie să citez, din cele spuse de Solomon Marcus, aceste două sfaturi ce vor urma:

2. Nevoia de împrospătare

Dar respirația și mișcarea sunt cu noi tot timpul. Există riscul, tentația ca ele să devină rutină, să nu le acordăm nicio atenție, cum de fapt se și întâmplă în general. Rutina nu poate și nu trebuie eliminată total, o mare parte a comportamentului nostru urmează reguli precise, țin de civilizație. Problema este de a reduce rutina la minimul necesar, de a nu deveni sclavul ei, cum se întâmplă din păcate frecvent. Aşa cum avem grijă zilnic să ne împrospătam corpul prin odihnă, prin mișcare și prin folosirea apei și săpunului, avem nevoie și de o împrospătare a minții, a simțurilor, a sufletului nostru. Să ne trezim în fiecare dimineață capabili de a arunca o privire proaspătă asupra lumii, cu dispoziția unui nou început, cu o limpezire a simțurilor și a gândurilor; într-un anume sens, să recăpătam, să recuperăm candoarea copilăriei.   

3. Nevoia de întrebare și de mirare

Eram în copilărie într-o permanentă stare interogativă, de curiozitate, de mirare, de extaz în faţa spectacolului naturii și al lumii, al propriei mele ființe. Pentru a da un singur exemplu, sunt de-a dreptul fermecat de năzdrăvăniile creierului meu, în materie de memorie și de imaginație. În fiecare seară, când mă las pradă somnului, mă întreb ce călătorii neașteptate îmi vor oferi visele din noaptea respectivă. Starea de mirare, de extaz mi-a alimentat totdeauna pofta de viaţă, a fost mereu o sursă de energie. Atunci când sunt întrebat: de ce trăiești ? îi răspund: pentru a mă mira. De prea multe ori, școala, în loc să întrețină și să dezvolte această nevoie, o anihilează. Dar dacă nu ne menținem starea de curiozitate, de mirare, de dorință de a înțelege lumea, nu doar de a o înregistra, atunci nu ne putem forma capacitatea de problematizare, de identificare a aspectelor neelucidate, nu putem sesiza amploarea și natura ignoranței noastre.

(VA URMA)

Gânduri despre decaloguri

 

 Zilele trecute am scris aici un fel de început de idee care mi-a venit în minte, şi anume despre decaloguri. Am citat întâi cele zece porunci scrise în "Biblia" noastră, apoi zece dintre "Legile lui Zamolxis" (care sunt, de fapt, patruzeci şi cinci). Voiam să arăt că sunt unele asemănări şi, mai ales, voiam să învăţăm împreună ceva din asta, şi să încercăm să bifăm în minte poruncile la care chiar ne supunem. Ei bine, tot lucrând prin grădină, am început să mă întreb cum au ajuns oare acele Legi ale lui Zamolxis la noi, pentru că e ştiut că dacii nu aveau o scriere. Am tot căutat răspunsuri prin cărţi sau pe Internet, dar tot nu sunt lămurită. Şi, recunosc, nici nu vreau să "sap" mai mult, să insist cu căutarea, căci nu am timp şi nici răbdare. Azi reiau ideea, vă reamintesc, deşi ştiu că nu e nevoie, cele zece porunci biblice şi voi scrie, timp de zece zile (dar nu la rând, că acum e vreme bună de grădinărit), tot ca un fel de decalog, nişte vorbe foarte înţelepte ale lui Solomon Marcus. Deci: 

      Cele zece porunci: 1. Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alți dumnezei afară de Mine. 2. Să nu-ți faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor. 3. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert. 4. Adu-ți aminte de ziua Domnului şi o cinstește. 5. Cinstește pe tatăl tău şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie şi mulţi ani să trăieşti pe pământ. 6. Să nu ucizi. 7. Să nu fii desfrânat. 8. Să nu furi. 9. Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău. 10. Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, (...) şi nimic din câte are aproapele tău.   

      Iată ce spune un site,  didactic-educational.blogspot.ro, despre Solomon Marcus: "Solomon Marcus (1 martie 1925, Bacău – d. 17 martie 2016) este autorul unor numeroase studii interdisciplinare ce privesc utilizarea matematicii în lingvistică, în analiza teatrală, în științele naturale și sociale etc. A publicat peste 50 de volume în România şi aproximativ 400 de articole în reviste științifice şi de specialitate. Cărțile sale au fost traduse în multe țări ale lumii şi opera sa a fost citată de peste 1.000 de autori".                                                                      

Şi acum să-l citez şi eu pe Solomon Marcus care spune în „Cele zece nevoi umane”: „Avem cele zece porunci. În complementaritate cu ele, propun zece nevoi umane. Ele îşi au rădăcinile în copilărie. Ar fi trebuit să facă obiectul educaţiei şi învăţării, la toate vârstele. Dar nu prea se întâmplă acest lucru. Poate ne aude cineva; acum, la acest moment al unui nou început.                          

   1. Nevoia de a da un sens vieţii, la nivel elementar. Măcar o dată pe zi savurează faptul că respiri ; că priveşti cerul şi pământul ; că te mişti ; trăieşte-le ca mari evenimente. Bucură-te că ai schimbat un zâmbet cu un copil care a trecut pe lângă tine. Toate acestea să-ţi fie suficiente pentru a simţi că viaţa are un sens, că merita să fie trăită, că este un dar pentru care cei care te-au adus pe lume şi te-au crescut au dreptul la iubirea şi recunoştinţa ta    

(VA URMA)