Gânduri despre speranță

MOTTO: „Speranța este cea mai veche și cea mai indispensabilă virtute, inerentă vieții. Dacă ne dorim să trăim, speranța trebuie să rămână și ea, chiar dacă încrederea e rănită sau pierdută.” (Erik H. Erickson) 

Iată-ne ajunși în cea din urmă zi a anului 2017. Ca și în anii trecuți, primul impuls este să fac un fel de bilanț, dar nu, de data asta, nu! Am tot spus mereu aici acele obișnuite banalități despre noaptea dintre ani, despre sfârșit și început, despre dezamăgiri și mici bucurii, dar acum vreau să mă refer doar la SPERANȚĂ. Trecerea de la un an la altul este întotdeauna legată de speranțe. Toți sperăm că în anul ce vine vom fi mai sănătoși, mai bucuroși, mai bogați, mai deștepți, mă rog, o infinitate de speranțe, spuse cu voce tare sau în gând. Am căutat citate despre speranță și, ca în orice situație, erau păreri pro și contra. Eu cred că speranțele ne ajută, ne dau un imbold, chit că pe urmă suntem, de cele mai multe ori, dezamăgiți. Oricum, speranța și umorul sunt doi tovarăși de drum foarte necesari, eu zic că ne ajută. Am să închei acum. Vă urez tuturor să fiți sănătoși, să fiți iubiți, să aveți un An Nou 2018 plin de speranțe îndeplinite, plin de pace și de bucurii. Și, nu se putea altfel, iată și ultimul banc din acest an:

Un tip vine acasă după miezul nopții, beat mort și mânjit de ruj. Soția îl ia imediat la rost:

- Pe unde-ai umblat, mă? Și cu cine?

- N-o să-ți vină să crezi, dar m-am bătut cu un clovn!

GÂNDURI INCONGRUENTE

MOTTO: „Viața e ceva ce ți se întâmplă atunci când nu poți să dormi.” (Fran Lebowitz)

Nu știu dacă domniilor voastre vi s-a întâmplat vreodată ceva asemănător, dar azi dimineață, mintea mea îmi spunea foarte hotărâtă că „gata cu zilele de sărbătoare, ai o groază de treburi de făcut”, iar „fizicul” meu, ușor lenevos, zicea „ba”. Dar, culmea, nici chiar gândurile mele nu erau toate de acord. De aici și titlul. Ca să mă lămuresc de ce există în mine această „dispută”, m-am plimbat pe imensele „pajiști” ale lui Google și am aflat următoarele despre diferitele noastre corpuri. Unii susțin că sunt șapte, alții că patru. Așa că am ales:

Corpul Fizic reprezintă planul fizic, lumea în care trăim, în care trăim perspectiva noastră.

Corpul Eteric este în relație cu energiile şi informațiile ce susțin materia şi o ajuta să subziste, este dublura corpului fizic.

Corpul Astral reprezintă planul astral, al sentimentelor și al dorințelor noastre.

Corpul Mental reprezintă planul mental, al gândurilor noastre.

Buun, după ce corpul meu fizic și cel mental s-au pus de acord și am trebăluit un pic, m-am gândit să scriu câteva vorbe. Cam astea ar fi toate. A, mai am de explicat un cuvânt din titlu, adjectivul „incongruent”, despre care DEX-ul spune că e opusul acestuia de mai jos, de care îmi amintesc, vag, de la orele de matematică:

CONGRUÉNT, -Ă, congruenți, -te, adj. 1. Care concordă, care coincide; corespunzător, coincident, echivalent. 2. (Despre numere întregi) Care dau același rest la împărțirea cu un divizor comun. 3. (Despre figuri geometrice) Care sunt egale sau care pot fi făcute să coincidă una cu alta printr-o deplasare. [Pr.: -gru-ent] – Din fr. congruent, lat. congruens, -ntis.

Diminutive ale gândurilor

MOTTO: „Pregătirea înseamnă totul. Conopida nu este altceva decât o varză care a fost educată într-un colegiu.” (Mark Twain) 

Când îmi vine o idee ce ar merita să fie trecută aici, pe blog, și nu am vreme la acel moment să scriu, o notez undeva, cu gândul să o reiau. Ei bine, mare greșeală! Și nu am să dau vina pe uitare, nu, de vină este inefabilul ce caracterizează inspirația. Dacă nu-l „prinzi” în clipa când apare, puf, dispare ca măgarul în ceață. Poetică comparație, nu? Așa că azi mi-am pus semnul mirării la început de scriere (deși am început să nu mă mai mir de nimic) și acel motto amuzant, dar cu substrat, pe care l-am scris undeva cu gândul să dezvolt ideea necesității educației. Nu mai știu. Pe urmă am găsit următoarea zicere, căreia nu i-am dibuit autorul, deci zic că este din „înțelepciunea poporului”: „Lume multă, oameni puțini.” Aici îmi aduc aminte vag că voiam să mă revolt împotriva comportamentului unor anumite persoane. Gândul de astăzi, pe care îl și notez, de teamă că dispare și el, este că mi-am dat seama că acest cuvânt, „gând”, nu are diminutive. Nu poți zice „gânduleț”, „gânduț”, „gândușor”. Ei, bag seamă că trebuie inventate pentru mine, pentru că uneori îmi mai trec prin cap și asemenea flecuștețe. Dar promit că pe acelea nu le „trec pe curat”. Sunt la momentul când nu prea mă înțeleg, dar îmi trece. Apropo de asta, iată un banc ce se potrivește:

Un tip se plimba pe plajă și a dat peste o lampă fermecată. O ridică, o freacă, și apare Duhul-lămpii:

- Pot îndeplini numai o dorință. Sunt cam bătrân, știi...

- Vreau să fie pace în lume. Vezi harta asta? Vreau ca toate țările să înceteze să se mai războiască!

- Dar asta este întreaga lume! Aceste țări sunt în război de mii de ani! Sunt eu puternic, dar nici chiar așa... Pune-ți altă dorință!

- Bineee, atunci vreau să mă înveți cum să le înțeleg pe femei! 

 Duhul oftează adânc și spune:

- Ia mai dă-mi să vad harta aia încă o dată...

Gânduri în decembrie...

MOTTO: „La vârsta mea fac ceea ce făcea Mark Twain. Îmi iau ziarul meu zilnic și mă uit la pagina cu necrologuri. Dacă nu sunt acolo, fac ceea ce făceam de obicei.” (Patrick Moore)

Am ales azi acest motto pentru că și eu obișnuiam să citesc dimineața știrile (dar nu și necrologurile, cel puțin, nu încă...), la început din presa scrisă, acum, ca mai toată lumea, de pe Internet. Ei bine, cred că mă las de „sportul” ăsta, căci în loc de informare și învățat ceva, mă aleg doar cu o mulțime de nervi. Printre urări de Sărbători de la diferite companii și reclame de care nu poți scăpa decât dacă ieși de pe pagina respectivă (dar fără niciun rezultat, pentru că ele apar peste tot, urmărindu-te diabolic), am dat de câteva știri, cum ar fi:
* „Cod galben de vânt, burniță şi ceaţă. Atenționare de vreme rea, astăzi, în mai multe județe din ţară”

*„RETROSPECTIVĂ 2017| Reforma din Justiție, guvernată de proteste, contestații şi demisii”

După ce am mai ocolit câteva reclame insistente, am mai aflat despre accidente, certuri politice, întâmplări din lumea largă, apoi au început știri de genul:

* „ȘOC! Cine este ACTORUL ROMÂN AMENDAT pentru că a raportat la 112 un FURT!”

* „Șoc pe plan mondial! (Antrenorul echipei Manchester City, Pep Guardiola, e anchetat pentru rebeliune de autoritățile spaniole, după ce i-a îndemnat pe catalani să iasă la vot pe 1 octombrie, la referendumul pentru independenţă)

* Țiriac aruncă BOMBA! (Ion Țiriac vrea să transforme vechiul turn de testare a lifturilor în cea mai înaltă clădire din România)

Și multe altele, pe același ton. Adică cu titluri bombastice și conținut sărăcuț. Mi-am zis în sinea mea că trebuie să încetez, nu am nici timp și apoi, ce rost are să continui să mă enervez?! Și, într-adevăr, m-am oprit din citit când am dat de o știre care, spre indignarea și disperarea mea, începea cu: „Nați-o bună!” Ca o iubitoare a limbii române, cred că am leșinat (figurat vorbind) vreo câteva momente și apoi m-am revoltat, pentru că nu-i permis așa ceva! Bine, recunosc că sunt și articole excelente, scrise de oameni inteligenți și bine școliți, dar sunt și din astea care-ți încrețesc neuronii. O să închei brusc, pentru că nu mai am cuvintele cu mine, nu am nici vreme, și nici vreo soluție ca să remediem această stare de fapt. Și, ca să fiu în ton, o să zic: „Națio bună că țiam dreso!”

Gânduri nedumerite

„Nedumerirea este începutul cunoașterii.” (Kahlil Gibral)

Am renunțat să-mi mai pun note la scrierile de aici, de pe blog. Sunt prea subiectivă și, îmi pare rău să o spun, nu prea mă mai pricep să evaluez la justa lor valoare faptele, oamenii, cuvântul scris etc. Spuneam cândva că, în această subiectivitate a mea, mă conduc după vechea zicere: „Nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie!” Sau că am (în minte și, mai ales, în suflet) un fel de contor Geiger, care îmi semnalează tot ce e fals și rău. Dar bag seamă că ceva s-a defectat la acest contor, pentru că mă cam înșel. Am pus acest motto mirându-mă că, la stările de nedumerire pe care le-am avut eu în ultimii zece ani, nu sunt foaaarte cunoscătoare. Dar nu, nu sunt. Autorul citat este, cum zice atotștiutoarea Wikipedia, „Gibran Kahlil Gibran (Jubran Kahlil Jubran, Djubran Kahlil Djubran (...) un poet, filozof și prozator, unul din romanticii târzii ai literaturii arabe. A scris în arabă (cu numele întreg) și în engleză (renunțând la primul din cele trei componente). Din 1918, la sfatul profesorului său de engleză, a schimbat și grafia din Khalil în Kahlil.” Dar, ca de obicei, nu ăsta era subiectul, ci m-am pornit să scriu azi pentru că am revăzut o zicere care, din păcate, este din ce în ce mai adevărată: „Multă lume, puțini oameni!” Am tot căutat cine e autorul, m-am plictisit căutând, așa că am recurs la „calea cea mai ușoară”: este din înțelepciunea poporului. Și este așa plină de un dureros adevăr, încât te lasă fără suflare. Poate că trebuia să se scrie „oameni” cu majusculă, pentru a arăta că ceea ce ne conferă acest statut sunt calitățile pe care le știm cu toții, iar dacă renunțăm la ele, devenim niște simpli bipezi. Ei, dar nu are rost să „filosofez” acum pe tema asta, am destule altele de făcut, dar nu pot încheia fără să mă amuz un picuț de ceea ce-mi prezic astrele pentru azi: „Nu știi cum să reacționezi în situația de față: să te bucuri că ți se acordă o șansă atât de bună și să profiți de ea, sau să fii mai circumspect(ă) și să mai aștepți detalii? O fire optimistă ca tine ar fi tentat(ă) să privească latura bună a evenimentelor care se petrec sub ochii tăi, dar intuiția îți spune să mai stai, să nu spui „hop” până nu sari. Lasă să se mai sedimenteze lucrurile ca să înțelegi mai bine dacă merită să te bucuri sau dacă ai ceva de învățat din toate acestea? Nu e nici bine, nici rău, dar se vor clarifica lucrurile.” Parafrazând un banc, și eu, și astrele, ne-am tăvălit pe jos de râs...

Îmbunarea gândurilor

MOTTO: „Întrebarea nu este la ce te uiți, ci ce vezi tu.” (H. D. Thoreau)

Ei bine, da, a nins și la mine acasă, prima oară în această iarnă. A început de aseară, când lapovița s-a transformat în nea, fulgii au căzut și pe timpul nopții (nu știu cât timp, căci am fost „ocupată” cu dormitul), și acum decorul s-a schimbat total. Nu cred că va ține mult acest subțire înveliș de omăt, căci atmosfera este destul de caldă. Din această cauză, am tendința de a sta mereu cu ochii pe geam, „admirând peisagele”, vorba Tanței, personajul din „Iubirea e un lucru foarte mare” de Ion Băieșu. Dar având destule de făcut, m-am uitat în calendarul ortodox (cel tipărit, cumpărat de la biserica din sat, și cel online), să văd dacă e vreo sărbătoare, și am rămas ușor confuză, pentru că într-unul era „cruce neagră” iar în celălalt „cruce roșie”, azi fiind prăznuit Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul. Mă rog, nici dispoziția mea nu este tocmai hărnicuță, având chef acum mai mult de ceea ce eu numesc „visat-cu-ochii-deschiși”. Drept pentru care m-am așezat să scriu. Și, pentru că ieri am argumentat dorința mea de a vedea ninsori cu niște versuri de Adrian Păunescu, azi am să arăt mai jos tot una dintre scrierile poetului (pe care, recunosc, am mai postat-o de „n” ori), o poezie dedicată Domneștiului de Muscel. Iată:

 

Gânduri despre „zăpezile de odinioară”

MOTTO: „Eschimoșii au 52 de nume pentru zăpadă, întrucât ea este un lucru foarte important pentru ei. La fel de multe nume ar trebui găsite și pentru dragoste.” (Margaret Atwood) 

Sunt conștientă că, de ani și ani, plictisesc pe toată lumea cu dorința mea, exprimată imperativ, de a avea ierni cu zăpadă, mai ales în perioada Sărbătorilor. Nici chiar gândul la inevitabilele mele dureri de spinare, care vor urma „datului la lopată”, nu mă descurajează. Eu vreau zăpadă. Nu mai explic de ce. Am mai spus și nu vreau să mă tot repet. Dar fiecare își poate găsi alte și alte motive. Afară este azi o ploaie de toamnă, ce încearcă să se transforme în lapoviță. Da, dar eu vreau omăt. În afară de gândul copilăresc „vreaaaau să ningăăă!” iată azi și un alt argument, o frumoasă poezie a lui Adrian Păunescu, intitulată „Un gând de iarnă”:

„Când primele ninsori or să se cearnă,

Atunci va fi mai greu de cei plecați,

Atunci să cânți peste al vieții zaţ,

Atunci să-ţi fluturi braţul peste iarnă.

Prin lume numai oameni de zăpadă,

Un foc din vatra stânilor să smulgi,

Şi, cu puterea disperării dulci,

Să-l laşi deasupra spațiului să cadă.

Se vor așterne între noi vecernii,

Din clopote cădea-vor chiciuri mari,

Atunci visez, frumoasă, să apari

La marile instanțe ale iernii.

Şi-apoi să ningă mult ca-n fraţii Grimm,

Şi sub zăpezi de bronz să ne iubim.”

Ar mai fi și alte argumente, ale mele sau ale altora, dar eu azi, cum am zis și-n titlu, vreau să suspin nostalgic după „zăpezile de odinioară”. Am pus semnele citării pentru că mă refer la un vers din poezia lui François Villon, „Ballade des dames du temps jadis” („Cântecul doamnelor de altădată”). Încă sub impresia înmormântării de ieri seară a Majestății Sale Mihai I, îmi pun acum această întrebare, în modul cel mai figurat cu putință, gândind la neșansa noastră ca popor, de-a lungul timpurilor, și la destinul nostru destul de ingrat: „Mais où sont les neiges d'antan!” Revenind în planul real (și la sensul propriu al cuvintelor), peste toată această tristețe, dezamăgire și ușoară revoltă din gândurile mele, vreau să se aștearnă bucuria că, în sfârșit, ninge pentru prima oară în acest an...

Gânduri indignate

5* Azi îmi dau doar o netrebnică notă „de trecere” pentru că gândurile mele sunt mai mult decât indignate. Sunt revoltate și supărate. Și, evident, tot așa sunt și eu. Mai întâi, gândurile sunt revoltate pe stăpâna lor, adică pe mine, pentru că le-am promis că nu mai privesc spre șatra unde adastă la „ciolan” oamenii politici de pe la noi. Și azi, uitându-mă la știrile de ultimă oră (cutremure în Vrancea, val de scumpiri, cod galben de ninsoare și viscol, accidente, lupte în Fâșia Gaza, incendii în California, Legile Justiției etc.), îmi cad ochii pe ceea ce a declarat domnul Traian Băsescu, fost președinte al țării noastre, actual senator și președinte al PMP, pe site-ul „actual24.ro/drept la țintă”, adică asta: „Știți ce s-a întâmplat azi în Camera Deputaților, în câteva secunde? A trecut legea prin care primarii care au fost constatați a fi incompatibili pot candida, parlamentarii care au fost constatați a fi incompatibili, cu hotărâri judecătorești definitive, pot candida. Deci, asta da lovitura! Toată lumea s-a uitat pe 303 (Legea 303/2004, n.r.) și astăzi a trecut cu votul majorității aceasta lege care pur și simplu prăbușește ANI și șterge cu buretele incompatibilitățile pentru parlamentari, incompatibilități în perioada 2007-2013 (…). Și primarii, despre care se spune așa: dacă s-a constatat incompatibilitatea în mod definitiv, în instanță, nu pot ocupa funcții în aparatul de Stat, dar pot candida la primar. (…) Astăzi și-au rezolvat două probleme: problema parlamentarilor incompatibili și problema primarilor și consilierilor incompatibili.” Ia uite cine vorbește! De parcă e prima dată când se votează în Parlament legi pe principiul „așa vor mușchii noștri” sau când Guvernul dă Ordonanțe de urgență, în nopți la fel de întunecate ca mințile și sufletele lor. Se aplică, în cazul domnului Băsescu zicerile cu „lupul moralist”, „după război mulți viteji se-arată” și „cele mâncate sunt uitate”. După ce nu mi s-au mai zbătut venele de la tâmplă de nervi, am făcut altă gafă: m-am uitat ce e cu acest PMP și ce vrea el? În spatele demagogiei, vrea ce vor și celelalte partide: o parte din „ciolan”. Dar citind despre partid, văd un alt titlu care-mi crește tensiunea: „PMP anunță un filibuster pe Legea bugetului pe 2018”. Domniile voastre, puținii mei cititori, poate știți ce-i ăla „filibuster”, dar eu nu știu. Ei, mărturisesc că iar mă alint un pic, am priceput eu ceva, dar de indignată ce eram, nu am mai stat pe gânduri, ci m-am dus la DEX. Deci: „FILIBÚSTER s.n. Practică constând în rostirea de discursuri interminabile, folosite în Congresul S.U.A. de cei care încercau să împiedice adoptarea unor legi nedorite. [Cf. engl. fleebuster, germ. Filibuster]”. Ha, de parcă până acum n-au prea vorbit! Și cu asta, gata, chiar nu mă mai uit la nimic ce ține de politică, vedete mioritice, alergături demente după cumpărături, emisiuni în care toți vorbesc în același timp, certuri sau „ridicat-poalele-n-cap”. Liniștea mea interioară e în mare pericol...

Așteptări în gânduri

8*   Pe lângă așteptările mele dintotdeauna, mai realiste sau de-a dreptul științifico-fantastice (oamenii să fie mai buni, mai sinceri, mai darnici, mai iubitori, politica românească să se facă cu inteligență și bun simț, să fie pace și liniște în România și în lume, să fim sănătoși și pozitivi în gândire, eu și cei dragi mie etc.), zilele astea gândurile mele expectative sunt despre „a ninge sau a nu ninge la Domnești”. Nu ninge. Așa că mi-am pus ninsori pe pagina de Facebook (apropo de asta, am găsit o pagină cu un titlu de un umor criminal: „Pe „feisbuc” ninge mai mult decât afară”!), apoi m-am uitat la previziunile meteo, dar nu, se anunță vreme „destul de caldă pentru această perioadă și (...) vor cădea ploi torențiale”. Ca să nu mai fiu așa dezamăgită, mi-am zis să mă înveselesc un pic cu un banc despre iarnă, zăpadă, ger. Am tot căutat, dar erau cam „slăbuțe”. M-a amuzat un pic acesta, dar sunt sigură că l-am mai postat cândva: 

„Un camion e urmat la mică distanță de un BMW X6. BMW-ul se tot chinuia să depășească camionul, la un moment intră în depășire și, când ajunge în dreptul cabinei camionului, se deschide geamul și o blondă superbă, drăgălașă, și cu ochi albaștri, strigă șoferului din camion:

– Bună! Sunt Nutzy și sunt blondă! Vezi că-ți cade marfa din camion, în spate!

Șoferul nimic, se uită la ea, întoarce capul și rulează cu aceeași viteză. Se repetă faza de câteva ori, încercare de depășire, claxoane și același rezultat. La un moment dat, camionul trage pe dreapta la o parcare. Vizibil iritată că bunele ei intenții au rămas în zadar, blonda Nutzy merge direct la tip și-i zice:
– Auzi, sunt Nutzy și sunt blondă! De o oră îți tot spun că pierzi marfă din camion. Ești surd sau faci pe șmecherul?
- Bună, sunt Vasile, sunt brunet, nu sunt surd, nu sunt șmecher, sunt de la Drumuri și împrăștii sare pe șosea…”

Ca să mă „distrez” în continuare am luat, la întâmplare, un horoscop al zilei de azi:

„Balanță (22 septembrie – 22 octombrie)
Ești în fața unei situații în care e nevoie de viteză, de reacții prompte. Nu ai voie nici să prelungești lucrurile mai mult, nici să dai totul peste cap intrând în panică. E nevoie de o intervenție rapidă din partea ta, deci fii pregătită pentru o schimbare majoră în program. Ai toate resursele pentru a reuși, pentru că, atunci când ești un pic strânsă cu ușa, nu-ți pierzi cumpătul, ci îți pui și mai bine ambiția la treabă pentru a acționa cum trebuie. Așa faci și azi și vei fi mândră de intervenția ta rapidă, care îți va deschide pe neașteptate o direcție nouă de mers.”

Gânduri în devălmășie

8* Zilele trecute, la ultimele însemnări de aici, de pe blog, am uitat să-mi dau singură notă. Luată de avântul scrisului, desigur. Ei bine, aș zice că meritam vreo șapte-opt steluțe. Și azi, tot cam așa. În general, pe vremea când eram profesoară, eu eram destul de darnică cu notele, dar niciodată cu cele pe care mi le dădeam mie. Modestă, nu? Sau, poate consideram că atât merit, nu știu. Apropo de asta, am scris cândva despre „aurea mediocritas” și despre înțelesul expresiei până să capete sensul peiorativ. De o vreme, încerc să fiu mai darnică cu mine însămi, însă mi-e greu. Dar, pe de altă parte, cred că ceva nu e tocmai „cușer” nici la oamenii care se cred mereu doar de nota zece. Aș zice că gândurile mele de azi sunt în devălmășie. A se vedea (sau nu, dacă vă plictisește!) și ce zice DEX: „devălmășíe s.f. [At: GHICA, C. E. I, 219 / V: (îrg) daval~, dăv~ / Pl: ~íi / E: devălmaș + -ie] (Înv.) 1. Formă de stăpânire în comun (de către moșneni și răzeși) a unei suprafețe de teren, a unui bun etc./ coproprietate; 2. Stare de indiviziune; 3-4. (Îljv) În (sau rar, la) ~ (Care este) în comun; 5-6. (Îal) (Care este) în diviziune; 7. Activitate desfășurată în comun; 8. Proprietate (mai ales teren agricol) stăpânită și exploatată în comun”. Zic asta pentru că am simțit, la un moment dat, că gândesc la fel cu alți semeni ai mei despre anumite subiecte. Dar unul dintre gânduri este azi numai și numai al meu. Și anume, cel referitor la aceste ziceri ale unui pastor englez de pe la sfârșitul secolului XIX, Charles Spurgeon: „Modestia înseamnă să faci o estimare corectă a propriei persoane.” „Un caracter bun este cea mai bună piatră de mormânt. Cei care te-au iubit şi au fost ajutați de tine își vor aminti de tine atunci când florile de nu-mă-uita se vor fi veștejit.” Am zis că a fost un singur gând pentru că cele două adevăruri spuse de Spurgeon m-au făcut să vreau să fiu în continuare modestă și să vreau să fac în continuare fapte bune... 

Gânduri, gânduri, gânduri...

Din când în când, recunosc că nu foarte des, ci doar atunci când sunt calmă în suflet, sau tristă, sau când caut răspunsuri, citesc (așa cum cred că faceți și domniile voastre) câteva pagini din „Biblie”. Nu spun că înțeleg chiar totul, acolo sunt niște sensuri și adâncimi de gând pe care puțini le percep, dar cititul acesta îmi dă un soi de liniște și gândurile mele parcă se adună și se îmbrățișează. Așa am făcut și în zilele astea, când am fost alături de o prietenă aflată într-o mare durere. Cel mai mult îmi dă de gândit (și, în același timp, mă încurajează) acest fragment:  

„Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui; Naşterea îşi are vremea ei, şi moartea îşi are vremea ei; Săditul îşi are vremea lui, şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei; Uciderea îşi are vremea ei, şi tămăduirea îşi are vremea ei; Dărâmarea îşi are vremea ei, şi zidirea îşi are vremea ei; Plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui; Aruncarea cu pietre îşi are vremea ei, şi strângerea pietrelor îşi are vremea ei; Îmbrăţişarea îşi are vremea ei, şi depărtarea de îmbrăţisări îşi are vremea ei; Căutarea îşi are vremea ei, şi pierderea îşi are vremea ei; Păstrarea îşi are vremea ei, şi lepădarea îşi are vremea ei; Ruptul îşi are vremea lui, şi cusutul îşi are vremea lui; Tăcerea îşi are vremea ei, şi vorbirea îşi are vremea ei; Iubitul îşi are vremea lui, şi urâtul îşi are vremea lui; Războiul îşi are vremea lui, şi pacea îşi are vremea ei.” („Biblia” – 20. Eclesiastul. Capitolul III, 1-8.)

După ce termin de citit, aproape de fiecare dată, mintea mea încearcă să-și pună alte și alte întrebări, gândurile parcă purced să se frământe, dar sufletul își găsește, cu siguranță, alinarea pe care o caută, și încet-încet, îmi capăt un echilibru cu mine și cu lumea din jurul meu și îmi văd de „drum”. Am citit azi, din nou, acest fragment pentru că sunt tristă, pentru că ultimul nostru rege, Majestatea Sa Mihai I, a murit, și cu el se duce o întreagă eră a noastră, ca popor și ca țară, și pentru că tind, din dezamăgire și indignare, să-mi pun iar întrebarea (pe care cred că mulți și-o pun) „de ce, în aceste momente, oamenii noștri politici, zoon politikon, (sau „jivinele”, cum îi alint eu) continuă să se certe ca la ușa cortului, de ce continuă lupta pentru ciolan, de ce nu le pasă de popor și de țară, unde sunt Credința, Demnitatea, Onoarea, Dreptatea?” Întrebarea rămâne fără răspuns, dar eu mă întorc, mai citesc o dată textul, și apoi mă îmbărbătez cu o zicere simplă, adevărată și dătătoare de curaj, care este și deviza Casei Regale: NIHIL SINE DEO.

Gânduri paralele

9*
   Motto: „A studia și a nu gândi e o risipă. A gândi și a nu studia este periculos.” (Confucius sau Kong Fu Zi)

   Am pus astăzi acest motto pentru că simt eu că are un pic de-a face cu ceea ce vreau să scriu în continuare. Confucius are multe astfel de ziceri înțelepte, iar operele sale au influențat filosofia în Asia răsăriteană și nu numai. Cea mai importantă operă a lui Confucius se numește „Lunyu”, iar elementele de bază ale filosofiei sale sunt: Umanitate (仁 ren), Dreptate (義 yi), Pietate (孝 xiao), Cavalerism (禮 li). Bun, asta e introducerea, dar nu vă temeți, domniile voastre, căci nu o să scriu mult azi. Și o să explic imediat de ce. Pornind de ieri, de la gânditul asupra acestor patru elemente, trecând printre gândurile foarte „stufoase” ce-mi trec prin cap în timp ce văd serialul „Game of Thrones” (Urzeala Tronurilor) și ajungând la momentul de față, când scriu aceste rândulețe, undeva pe acest parcurs sinuos, ceea ce am vrut să scriu (și despre care, bineînțeles, nu mi-am notat nimic, bazându-mă pe memoria mea afectivă), a dispărut ca un fum și iată că acum inspirația (aia puțină pe care-o mai am) iar a rupt relațiile diplomatice cu mine. Îmi aduc aminte doar trei lucruri: am pus titlul acesta pentru că am vrut să fiu ironică cu cei de la PSD și cu gogorița lor (ca să nu zic altfel, mai argotic) cu „statul paralel”, m-am gândit că, în ultima vreme, am gândit destul de mult, dar am studiat mai puțintel și, în fine, m-am gândit că în zilele noastre cele patru elemente despre care face vorbire Confucius nu-și prea mai găsesc locul în lumea noastră înecată în răutate și minciuni, nu se mai aplică așa de des în viețile noastre, au devenit niște simple cuvinte golite de sens...

GÂNDURI DESPRE KIRIBATI

8*   Motto: „Mereu m-am întrebat de ce păsările stau în același loc deși au aripi și pot zbura oriunde pe pământ. Și după aceea m-am întrebat pe mine același lucru.” (Harun Yahya)
 Azi am să continui ce mi-am propus ieri să scriu. Condițiile meteo sunt la fel, doar că azi, pe lângă ceață, mai și pică o ploaie măruntă și rece. M-am uitat la ce zic agențiile de voiaj despre un sejur în Kiribati. Rezumatul, așa cum l-am înțeles eu printre rânduri, ar fi: mai bine stați acasă! Apoi am văzut un articol în „adevărul.ro” cum că insula e în pericol să fie înghițită de apele oceanului. Iată un fragment din el: „Jurnalistul Jeffrey Goldberg a întocmit un reportaj pe baza experienţei lui pe insulă, articol redat pe site-ul „BusinessWeek”. Potrivit americanului, autoritățile de pe mica insulă sunt conştiente de gravitatea situaţiei, dar posibilităţile de a lupta împotriva fenomenului sunt extrem de limitate. Recent, guvernul din capitala Tarawa de Sud a cumpărat 6.000 de acri de pământ în ţara vecină Fiji, pentru 6,9 milioane de dolari. Scopul? Mutarea întregii populații în cazul unei tragedii. Însă Fiji nu a arătat niciun interes în a ajuta la integrarea populaţiei din Kiribati şi nicio altă ţară din lume nu s-a oferit să ajute la organizarea unui plan de salvare. „Suntem un popor foarte vulnerabil”, a spus Anote Tong, președintele ţării din mijlocul Pacificului, instruit la colegiul London School of Economics, considerat unul dintre cele mai bune instituții de învăţământ superior din lume. Este, probabil, cel mai cunoscut dintre preşedinţii  ţărilor insulare din regiune datorită declaraţiilor sale dure, potrivit cărora „naţiunile industrializate” îi „ucid ţara”. „Este suficient un singur val”, a spus unul dintre localnici. Tot el a povestit că în timpul scurtei vizite pe care secretarul ONU Ban Ki Moon a făcut-o pe insulă, în urmă cu doi ani, în camera sa de hotel a avut cu el o vestă de salvare, în cazul în care valurile s-ar fi ridicat periculos de mult. Guvernul Statelor Unite a întocmit pe cont propriu studii care au demonstrat că nivelul oceanelor se măreşte cu trei milimetri pe an, de 20 de ani încoace. Deşi nu pare mult, locuitorii de pe insulă văd cum bucăţi de plajă şi lagune sunt înghiţite de ocean, iar rezervele de apă dulce sunt tot mai puţine. Jurnalistul atrage atenţia că viitorul Republicii Kiribati ar trebui să fie o preocupare globală şi o lecţie importantă despre dezastrele provocate de încălzirea globală, fenomen accentuat de poluarea oamenilor”. Asta e trist, deci aș zice să mai aflăm ceva din Wikipedia despre Kiribati, până mai este pe acest pământ: 
 „Numele Kiribati este varianta locală a numelui "Gilberts", derivat din numele anterior independenței, Insulele Gilbert, adoptat în onoarea lui Thomas Gilbert. Capitala Republicii Kiribati este South Tarawa. Alte orașe: Bikinebeu, Betio. Primii oameni și-au făcut apariția pe insulele care intră în componența statului contemporan Kiribati încă de la începutul erei noastre sau poate chiar cu 100 sau 200 de ani mai devreme. Săpăturile arheologice oferă dovezi în acest sens. Se crede că a fost vorba despre o populație melaneziană care a căzut victimă invaziilor succesive ale polinezienilor din Fiji și Tonga. Astfel s-a format o cultură din amestecul acestor popoare și tradiții. Europenii au apărut în regiune la începutul secolului al XVII-lea, dar nu au devenit interesați de aceste arhipelaguri decât 200 de ani mai târziu. De atunci datează denumirea de Insulele Gilbert, adoptată în onoarea lui Thomas Gilbert, care a explorat aceste ape în anul 1788. Kiribati, varianta stâlcită în limba microneziană a numelui originar, a devenit numele statului un veac mai târziu. În secolul al XIX-lea, în arhipelag au sosit mulți vânători de balene americani și englezi, precum și vânători de sclavi care, odată prinși, erau trimiși pe plantațiile din Australia și din Hawaii. În anul 1892, a fost întemeiat un protectorat britanic, iar în anul 1916 a apărut colonia Insulelor Gilbert și Ellice. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, insulele s-au regăsit sub ocupație japoneză, fiind arena unor lupte încrâncenate între americani și japonezi. După război au redevenit britanice, pentru ca, în 1978, Insulele Ellice să se transforme în statul independent Tuvalu, iar restul insulelor să formeze, din anul 1979, statul separat Kiribati”. 

 Cam asta ar fi ceea ce aș numi „partea teoretică” a scrierii de azi. Dar, îmi pare nespus de rău, tocmai când să trec la partea cu fantezie și visat-cu-ochii-deschiși, când mă uitam siderată la plaja aceea din poză, la albastrul apelor oceanului și începeam să mă transpun acolo (un fel de teleportare-a-gândurilor pe care îmi place s-o practic, când și când), firava mea inspirație a fost trântită la pământ de un gând foarte „terre à terre”, acela că nu mai am pâine, plus alte mărunțișuri, deci va trebui să ies, ca Ana lui Manole, pe vremea asta câinească, și să fac cumpărături. Deh, altă dată poate voi călători, adică vom călători împreună, eu și domniile voastre, cei opt-nouă cititori ai blogului meu, undeva departe...

Ultimele știri, ceață, reclame sâcâitoare și voiaje reflectate în gânduri

Motto: „Un bun călător nu are planuri fixe și nu este interesat să ajungă undeva.” (Lao Tzu)

8*   În ultimele două zile, peste Domneștiul meu s-a lăsat o ceață foarte britanică. Azi părea că ar vrea să apară soarele, dar văd că nu, n-a putut. Bun, mi-am zis, e de stat „la gura sobei” și depănat povești. Recunosc că, înainte de a scrie aceste rândulețe, am avut o tentativă de a vedea (și apoi, a comenta) ultimele știri, am vrut să știu și eu ce se mai întâmplă în țară și prin lume. Am rămas la stadiul de tentativă pentru că, după vreo cinci minute petrecute pe un site de știri, începuse să-mi crească tensiunea și simțeam cum o venă mi se zbate la tâmplă destul de îngrijorător. De ce? Păi, mai întâi din cauza titlurilor cam tâmpițele și care nu aveau nimic de-a face cu conținutul articolelor, și apoi din cauza reclamelor. Nu puteai să miști un pic cursorul pe pagină, că-ți sărea în față un telefon mobil, un articol de lenjerie, un șampon sau te speria, dintr-un clip, motorul turat la maxim al unei mașini, toate cu logo-uri ale unor branduri celebre. Enervant! 

Drept pentru care m-am hotărât să schimb subiectul și să scriu despre ceva ce am văzut, cu câteva zile în urmă, pe Facebook. Și anume, un video despre un norvegian de vreo patruzeci de ani, care a vizitat 198 de țări din lumea asta largă (și a intrat și în Cartea Recordurilor). Clasamentul țărilor pe care „toată lumea trebuie să le viziteze la un moment dat în viaţă”, potrivit norvegianului Gunnar Garfors, este: România, Madagascar, Islanda, Vietnam, Kârgâzstan, Kiribati, Noua Zeelandă, Nicaragua, Sierra Leone, Republica Dominicană, Norvegia şi Uruguay.  Bineînțeles, m-am bucurat tare că România ocupă locul întâi. Dar știu că acesta este un clasament subiectiv, trebuie să rămânem realiști și modești și, ca să mă exprim argotic, să nu ne-o luăm în cap. În înșiruirea asta de țări, una mi-a atras mai mult atenția. Și asta pentru simplul motiv că nu auzisem până acum de ea. Și, da, mi-e cam rușine, dar asta e! Este vorba de Kiribati. Iată ce zice „tanti” Wikipedia despre ea:

„Kiribati (pronunțat în gilberteză [ˈkiɾibas]), oficial Republica Kiribati (în gilberteză Ribaberikin Kiribati; în engleză Republic of Kirirbati), este o țară insulară în Oceanul Pacific. Este cel mai mare stat din Oceania din punct de vedere al întinderii. Ocupă o suprafață de aproximativ 5.000.000 km² acoperită de ocean, dar aria uscatului reprezintă numai un mic fragment al acesteia, de numai 811 km², sub forma a 32 de insulițe. Pe aceste fărâme de uscat, împrăștiate în oceanul nesfârșit, trăiesc aproximativ 100.000 de oameni. Insulele dintre granițele Statului Kiribati formează trei arhipelaguri: Insulele Gilbert, Insulele Line (fără Jarvis, Palmyra și Kinoman Reef) și Insulele Phoenix. Tot aici se mai află insula coraligenă izolată Banaba, numită și Ocean. Cea mai vastă întindere de uscat este Kiritimati din grupul Line, cunoscută și sub denumirea de Insula Crăciunului (Christmas Island)”. Buuun, nu vreau să vă plictisesc, așa că o să închei, nu înainte de a vă arăta o imagine de pe acolo. Vă promit că o să călătorim (cu gândul) cât de curând prin acele locuri și o să aflăm mai multe...

Gânduri despre povești

8*  MOTTO: „Micuțele zâne (puterile latente ale subconștientului), atunci când concep un roman, mi-l transmit capitol cu capitol, astfel încât eu, presupusul autor, nu ştiu niciodată cum se va derula acțiunea în continuare. Nici măcar această parte a muncii mele, care se desfășoară ziua, când sunt treaz şi conștient, nu o pot considera ca fiind a mea, căci îmi dau seama că aceste zâne sunt chiar şi atunci alături de mine, inspirându-mă.” (Robert Louis Stevenson)

Am să spun azi de ce vreau să îmi aduc aminte de povești. Sau, mai degrabă de povești transpuse în filme. S-o iau cătinel, deși firul gândurilor mele este destul de încâlcit. O să văd dacă pot face un mic ghem din ele. Am citit, ca mai toți copiii, muuulte povești. Printre ele, și ale fraților Grimm (Scufița Roșie, Cenușăreasa, Prințul fermecat, Hansel și Gretel, Muzicanții din Bremen, Albă ca Zăpada, Croitorașul cel isteț, și nu mai spun aici altele, căci le știți și domniile voastre). Ei, terminând zilele astea o „acțiune” (mai importantă, nu obișnuitele treburi gospodărești), m-am gândit că am ceva timp liber, deci o să văd ultimul sezon din „Urzeala tronurilor” (Games of Thrones), un foarte bun serial făcut după epopeea fantastică „Cântec de gheață și foc” a lui George R. R. Martin. Dar, fatalitate, mă tem că uitasem ce se întâmpla prin primele sezoane, deci l-am luat de la capăt. În timp ce-l priveam și mă miram că este un fel de metaforă (sau, mai bine zis, o alegorie) despre orice societate, din orice timp, m-am dus cu gândul la alt serial, „Grimm”, pe care l-am început prin 2012, dar o să-l revăd la iarnă, căci și acolo am cam uitat ce se-ntâmplă. Dar nu despre slaba mea memorie vreau să scriu acum, ci despre ceva ce mi se întâmplă mie de un timp, un „ceva” inspirat, poate, din aceste seriale. Vă rog să-mi iertați lunga introducere, dar e sărbătoare și poate aveți vreme de citit. Ei bine, de câte ori mă uit la televizor și văd vreun lider politic, vreun parlamentar sau vreun membru al Guvernului (dar v-am mai spus că asta se petrece destul de rar, pentru că îmi fac nervi degeaba!), mintea mea are parte de un lucru absolut miraculos: nu-l mai văd pe respectivul sau respectiva, ci văd niște personaje fantastice și hidoase, cum ar fi vrăjitoare rele, mistreți, hiene, năpârci (mă rog, cred că ați primit mesajul, văd tot felul de jivine...) și, pe lângă sila și indignarea, pe care le am mereu la purtător, parcă mi se face și un pic frică. De ce sunt numai ăștia, de ce nu apar și cavalerii în armuri strălucitoare, zânele bune, înțelepții care împart Dreptatea?! Este o întrebare pur retorică, domniile voastre, căci eu știu de ce: pentru că-i lăsăm.

Duminici metaforice în gândurile mele

 (7*)      MOTTO: „Știu că sunt prost. Dar când privesc în jur prind curaj.” (Ion Creangă)

Azi, mi-am dat singură nota șapte (așa cum am promis, îmi notez, cât pot eu de obiectiv, postările), pentru că, sincer, nu mă simt prea inspirată, dar am avut, totuși, impulsul de a scrie. Am o ușoară durere de ceea ce convențional se numește „cap”, plus un fel de lehamite căreia nu-i percep încă motivul. De vreo câteva zile, afară e nor, ceață, umezeală sâcâitoare, dar nu, nu o să dau vina pe asta. Atât imaginea de la început, cât și hazliile (?) cuvinte puse ca motto sunt azi din categoria „ca-nuca-n-perete”. Sau, poate, nu. Dar nu despre asta vreau să fac vorbire în continuare, căci nu e cazul să mă apuc de pseudo-filozofări. Oricum, am pus vioaie, dis-de-dimineață, pe pagina mea de Facebook, câteva glume și o poezioară de Ion Pribeagu, în speranța că mă voi înveseli oleacă și din dorința de a-i înveseli și pe alții. E duminică și vreau, din tot sufletul, să mă simt bine și să mă bucur de orice, de vreme, de flori, de citate, de nimicuri frumoase. Nu las pe nimeni și nimic să-mi ia asta. Apropo, Albert Schweitzer scria: „Nu lăsa să-ți fie furată duminica. Dacă sufletul tău nu are duminici, el devine orfan”. Q.E.D.

Niște gânduri ce ar vrea să spună: „Ho!”

(9*)  MOTTO: „Rugăciunea unui copil: „Doamne, ai grijă de mine, de mama, de tata, de bunici... dar, mai ales, ai grija de Tine, Doamne, că dacă Ţi se întâmplă Ție ceva, va fi vai de noi toți!”

Gândurile de astăzi ar vrea să spună „Ho!” și nu „Ho, ho, ho!”, pentru că mi se pare muuult prea devreme pentru a doua strigare. Acum, credeți-mă, nu vreau să joc iar rolul de „Gică Contra”, dar să începi să numeri zilele până la Crăciun de pe la începutul lui noiembrie, cred că e un fel de grabă nejustificată. De ce să nu trăim nostalgia acestei toamne târzii, de ce trebuie să anticipăm deja un moment care, oricum, vine?! Te uiți pe Internet, e plin de reclame, de invitații prin magazine, de oferte de cazare pentru vacanța de iarnă și pentru Sărbători. Pe ei îi înțeleg, face parte din strategia lor de a face bani (pardon, de a scoate banii din buzunarele noastre). La televizor, unul dintre posturile specializate (și nu numai el) a început, voios, de vreo două săptămâni, să dea filme cu Moș Crăciun. Filme care au mai fost și anul trecut, și acum doi ani, dar ce mai contează! Eu am spus, domniile voastre, și o să tot spun până voi răguși, că îmi plac Sărbătorile de iarnă, mai ales Crăciunul, plin de omăt și de bucuria Nașterii Domnului. Însă la vremea lor, nu cu două luni înainte. Dar, așa cum mi-am propus de multă vreme, nu mă mai mir și nu mă mai indignez de nimic, o să-l las pe fiecare să aștepte cum vrea, să numere cât vrea, să cumpere ce-i poftește sufletul până la Crăciun, și eu îmi voi vedea de ale mele. Căci dacă mă indignez și devin virulentă, ce câștig? Așa că o să-mi șoptesc rugăciunea pusă ca motto, absolut fabuloasă (găsită pe Facebook, scrisă de un autor anonim) și o să închei rândulețele astea cu sufletul plin de liniște. Nu le închei înainte de a spune ce e cu „Ho” ăsta:
HO, interjecție 1. Strigăt cu care sunt oprite vitele, mai ales caii. ♦ (Fam.; de obicei la adresa unui vorbitor) Destul! Stai! Oprește-te! ♦ (Rar) Strigăt cu care se îndeamnă vitele la mers. 2. (Repetat, cu accentul frazei pe al doilea element -  Exclamație prin care se întăresc spusele cuiva. Onomatopee. (Sursa: DEX '09) Mai aflu ceva, și anume că „Ho” mai înseamnă și Holmiu - un element chimic din grupul pământurilor rare, care formează o serie de săruri de culoare galbenă. Nu știam asta, pentru că, așa cum am mai mărturisit cu mare jenă, eu și matematica, fizica, chimia nu prea ne-am avut bine în școală...

Protipendada gândurilor trecute...

(8*)    Zilele trecute, am asistat la o foarte antrenantă relatare a unei discuții, făcută de către o prietenă (aceeași de la care am auzit și de „forfol”), iar unul dintre protagoniștii discuției folosise cuvântul „litrosit”. (De care, ca să mă exprim în versuri, eu una n-am auzit). Am purces deci să-l caut și căutarea mi-a folosit, deși m-a lăsat, la început, un pic confuză:
LITROSÍ vb. v. distruge, nimici, potopi, prăpădi, salva, scăpa, sfărâma, zdrobi, zvânta. (Sursa: Sinonime (2002)
Litrosí (-sésc, -ít), vb. – 1. A pune în libertate. – 2. A face să dispară. – 3. A separa, a despărți, a scutura pămîntul de pe o rădăcină. Ngr. λυτρώνω (sursa: DER (1958-1966)
Litrosí, litrosésc, vb. IV (pop.) 1. a elibera, a salva. 2. (fig.) a fura, a mătrăși. (Sursa: DAR 2002)
Bun, până nu mă litrosiți și domniile voastre, o să explic de ce am pus în titlul de azi un alt cuvânt mai puțin folosit, și anume, PROTIPENDÁDĂ (s. f. - Marea boierime, care se bucura, în Evul Mediu, de privilegii speciale; p. ext. elită socială. Din ngr.próti pendádha.). Pentru că azi o să vă înșir mai jos câteva fragmențele care fac parte dintr-o protipendadă a scrierilor mele (de mai demult...). Dacă le-ați mai citit cândva, scuze! Iar principiul dominoului pus ca ilustrație se referă la cum se leagă gândurile mele unele de altele (și, mă rog, uneori, la cum se dărâmă unele după altele...)

***
SIRTAKI
Pentru mine, dacă închid ochii şi mă las purtată pe aripile imaginaţiei (subiectivă, ca orice ţine de suflet, de simţire), Grecia înseamnă lumină multă, miros de leandru şi portocali în floare, o mănăstire cocoţată pe un vârf stâncos de munte, muzică, apa albastră a mării, coloanele Parthenonului, bătrâni stând la o cafenea şi vorbind tare şi pătimaş, un cer mereu senin, veselie, flori de toate culorile şi nişte peisaje superbe, cu casele acelea vopsite în alb–albastru. Şi, mai ales, înseamnă o plajă întinsă, aurie şi pustie, pe nisipul căreia, un grec mai în vârstă îl învaţă pe un tânăr englez să danseze sirtaki – cred că aţi recunoscut celebra scenă din filmul „Zorba Grecul” al lui Fotopoulos şi Kakoyannis. De câte ori aud melodia aceea, mă simt fericită şi în minte îmi vine, odată cu scena asta din film, atmosfera din sătucul acela grecesc, dar, totodată mă gândesc şi la cum au descris alții şederea lor în Grecia, John Fowles sau Lordul Byron, și la cum mi-a rămas mie întipărită imaginea insulelor greceşti, din alte cărţi şi din alte filme. Şi sunt sigură că, atunci când voi vedea Grecia, adică o voi vedea cu adevărat, nu am să fiu dezamăgită, poate chiar voi fi şi mai încântată, căci ceea ce simt acum, recunosc, este influențat de livresc. Dar şi dacă nu voi reuşi să văd „pe viu” ceea ce am vizitat acum cu gândul, eu tot sunt mulţumită de călătoriile mele imaginare, pe ritm de sirtaki, printre case alb–albastre şi printre vestigii ale unei civilizaţii vechi şi glorioase. Şi acum vă las, domniile voastre, şi vă spun „αντίο”, adică la revedere!
***
D`ale politichiei
Marin Preda, un autor drag sufletului meu, descrie undeva o scenă cu nişte candidaţi ai diverselor partide din vremea aceea, (anii ’30–’40) veniţi în satul lui Moromete să-i convingă pe ţărani să voteze cu ei. Candidatul liberal, elegant, cu mănuşi şi eşarfă de mătase, le zice graseiat: „Fhraţi ţehrani, am vohrbit iehri cu ministrhul aghriculturii...”, şi tot aşa, cu accent franţuzesc, le înşiră ceva de neînţeles. Conservatorul încearcă şi el, dar e la fel, de neînţeles. Vine apoi candidatul partidului ţărănist, îmbrăcat cu cioareci şi cămaşă, încălţat cu opinci, mă rog, tot tacâmul, se urcă ţanţoş la tribună şi le zice ţăranilor: „Bă, cine se scoală de dimineaţă departe ajunge, boii se pun în faţa căruţei şi dacă ne votaţi pe noi, vă umplem de caş!” Comentariul lui Ilie Moromete, după ce i-a ascultat pe toţi, a fost: „Auzi, mă Cocoşilă, dintre toţi de vorbiră, ăsta, ultimul, fu ăl mai prost!”, o vorbă înţeleaptă, cu care toţi ceilalţi au fost de acord. Şi aşa e, trebuie să te porţi cum ţi-e portul, să vorbeşti cum ţi-e vorba şi, mai ales, să nu subestimezi pe nimeni dacă nu ai argumente serioase. Nu bag mâna în foc că frazele sunt exact ca în romanul lui Preda, pentru că am citat din memorie, dar cam asta ar fi, zic eu, ideea principală.
***
SAKURA
Astăzi este un timp tare urât, aşa că o să-mi înseninez gândurile şi o să-mi încălzesc sufletul cu ceva amintiri. Frumoase. De câte ori văd cireşii înfloriţi (ceea ce nu-i cazul acum, că e cam devreme...) mă gândesc la japonezi, la a lor Sărbătoare-a-florii-de-cireş (Sakura) şi îmi imaginez ce grozav trebuie să fie să te plimbi pe sub sute de cireşi abia dați în floare. Ei, bonusul divin ar fi să te plimbi pe sub sutele de cireşi în floare alături de persoana iubită, de sufletul tău pereche, dar nu este mereu posibil, nu? Important este însă visul şi păstrarea speranţei. Dar, înaintea cireşilor, se grăbeşte să dea în floare zarzărul. Iar asta îmi aminteşte un mic fragment dintr-o carte, intitulată „Al cincilea as”, scrisă de Rodica Ojog-Braşoveanu (o autoare pe care pur şi simplu o ador). Ei, povesteşte unul dintre personajele principale din acest roman cum, într-un amfiteatru plin ochi cu doamne şi domnişorici, prin anii '30, urma să ţină o prelegere vestitul scriitor și avocat Ionel Teodoreanu. A întârziat puţin, dar când a venit grăbit, îmbrăcat cu cămaşa aceea a lui gen rubaşcă şi cu părul ondulat căzându-i rebel pe frunte, a zâmbit, s-a înclinat cu eleganţă şi le-a spus celor din sală: „Doamnelor şi domnişoarelor, mă iertaţi că am întârziat, dar am aşteptat, în grădină, să văd cum înfloreşte zarzărul...” Cred că nu mai trebuie să vă spun ce a urmat: aplauze, suflete înduioşate şi o sală în delir. Maestrul metaforelor cucerise iar inimile tuturor.

GÂNDURI AVANT LA LETTRE

 
8 (opt)*
„Iată cele mai înfricoșătoare cuvinte din limba engleză: suntem de la Guvern și am venit să vă ajutăm! (Ronald Reagan)
...Și, aș completa eu, și din limba română. Numai că la noi, din ceea ce știm cu toții, nici măcar în vis n-o să auzim vorbele astea. Dar nu critică socială vreau să fac eu în rândurile care urmează. Nici să mă plâng (iar!) că afară e un cer gri și că norii sunt amenințător de jos, unindu-se cu ceața, din care se scurge o ploaie măruntă și rece. Mi-am zis, încurajator, că e toamnă târzie, la ce să mă aștept?! Da, dar tot mă simt un pic „tristuță” (cum zicea Teodor Mazilu) și cam fără chef. Așa că azi, „medicamentele” pentru ridicarea moralului meu sunt: imaginea cu soarele care iese de după nori (căci trebuie să se-ntâmple și asta cândva), un motto amuzant și care, ca la majoritatea postărilor mele, n-are nicio legătură cu conținutul (sau poate că are?!), apoi o linguriță de poezie și trei pilule dulci și aducătoare de zâmbet. Ah, da, titlul de astăzi este tot gen „tabloid” pentru că gândurile mele de aici (și aproape din orice altă scriere a mea) nu o iau înaintea timpului meu, ci, vorba personajelor lui Caragiale, „la din contra”, se întorc cu un secol în urmă, un timp în care cred eu că m-aș fi simțit mai „acasă” decât acum. Dar, passons...

Iată poezia:

„N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc.
Când bate vântul peste deltă, trestiile
Lin se leagănă, vii se leagănă, vii foșnesc.

N-am să vă spun pe cine aştept, dar aștept.
Inima n-are aripi, dar deseori zboară.
Toate cântecele lumii, toate, s-o ştiţi,
Încap într-un flaut, într-o vioară.

Cerul n-are margini, stelele au,
Miez şi margini de foc are şi soarele.
Vântul de seară mi-a spus c-o să moară
Dac-o să-i rupeți în drum picioarele.

Ce să fac, dudule? Încotro s-o apuc?
Mă strigă din patru părţi zările.
Munţii cu păduri cu tot mor sufocaţi
Și-n curând o să moară sufocate şi mările.

N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc,
Crângurile sunt pline de flori şi de iarbă
Şi de arbori plăpânzi care cresc.”
(Zaharia Stancu, „N-am să vă spun”)
***
Și iată și glumele:

Un tip avea un papagal care înjura. Într-o zi, exasperat, îl închide într-o cameră. Nimic, numai porcării îi ieșeau pe cioc papagalului. Îl închide în șifonier. Și mai rău. Îl închide în congelator. După un minut, pasărea tace. Deschide omul ușa congelatorului și papagalul zice:
- Vă rog să acceptați scuzele mele pentru neplăcerile provocate, vă asigur că nu se vor mai repeta!
Omul, să cadă pe spate, nu-i venea să creadă. Papagalul adaugă:
- Apropo, doar așa, de curiozitate: găina cu ce-a greșit?
***
- Ce are motanul tău, dragă? Toată după-masa a alergat de pe un acoperiș pe altul. Doar n-a înnebunit?!
- Nu, draga mea, de ce să fi înnebunit?! Azi dimineață l-am castrat, iar acum umblă să-și anuleze întâlnirile.
***
Doi polițiști merg pe stradă.
La un moment dat, lângă ei, oprește o mașină străină, din care coboară un tip:
- Parlez-vous francais?
Polițiștii, nimic.
- Gavariti pa ruski ?
Polițiștii, nimic.
- Do you speak English?
Polițiștii, tot nimic...
Supărat, străinul se urcă în mașină și pleacă în viteză.
- Ai văzut, băi, câte limbi știa tipul? zice unul.
- Și, la ce i-a folosit? răspunde celalalt.

Gânduri cu asterisc

   MOTTO: „Cel mai sigur semn că există viață inteligentă în Univers este că niciodată nu au încercat să ne contacteze.” - Bill Watterson.

M-am uitat peste cele scrise ieri (sau alaltăieri?!) pe blog și mi-am făcut singură morală: „Nu e ceva interesant, Lavinia, pentru că nu e nici muncit, nici gândit de tine, te-ai mulțumit să iei de pe Internet tot felul de știri și de glume...” Bun, și după ce m-am certat singură, mi-am zis că de-acum încolo o să vă previn pe domniile voastre, cei zece cititori ai „scrierilor” mele, și o să notez, la început, cu steluțe (în loc de note) fiecare postare nouă de pe blog. Sigur, recunosc că nu sunt întotdeauna obiectivă, dar sper să mă descurc. Așa că, dacă vedeți o cifră (sau un numeral) cu asterisc și e mai mic de  5 (cinci), feriți-vă! Astăzi postarea mea e doar despre această promisiune ce mi-o (și v-o) fac de a nota cu de la unul până la zece asteriscuri ceea ce voi scrie. Sper să nu uit. Oricum, notarea o fac de data viitoare, căci acum închei. Dar înainte, așa cum v-am obișnuit, iată ce e cu asteriscul ăsta:
„Asteriscul (*) (din latină „asteriscum”, „steluță”, greacă ἀστερίσκος) este un semn tipografic convențional, în formă de steluță (cu șase brațe, nu cu cinci, ca steaua rusească). În lingvistică este folosit înaintea cuvintelor neatestate, și deci reconstruite. Când este folosit după un cuvânt, arată că la subsolul paginii este o notă explicativă. În lexicologie, un asterisc după un cuvânt poate însemna că acel cuvânt este tratat într-un articol independent în dicționar. Este deseori folosit la alcătuirea unei liste.” (Wikipedia)

Potop de „breaking news” peste gândurile mele

Imaginea zilei (adevărul.ro)

Citatul zilei (www.agerpres.ro):

„Un om cu frumoase calități nu poate trăi niciodată numai pentru dânsul, cum o rază nu-și poate da numai ei lumina'' - Nicolae Iorga ('„Reflecții și maxime', Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989)

Știrile zilei (sau, mă rog, breaking news):

Unul dintre cele mai vechi ziare din România, Jurnalul Național, fondat în anul 1993, a intrat în faliment. Decizia a fost emisă de Tribunalul București care „dispune intrarea în faliment prin procedura generală a debitorului”.

&&&

Scene şocante în Capitală. Un bărbat a murit în braţele celor care trebuiau să îl salveze. Medicii nu au ştiut cum să-i acorde primul ajutor.

&&&

BREAKING NEWS: Legile justiției scot din nou românii ÎN STRADĂ!          „Continuăm ce am început iarna trecută", „Nu vrem să fim o nație de hoți”- asta spun românii care se pregătesc să iasă din nou în stradă, duminică seară, pentru a-și arăta nemulțumirea față de Guvern. Oamenii cred că doar prin solidaritate vor putea învinge. Sunt nemulțumiți de planul de modificare a legilor justiției și de faptul că, spun ei, „parchetul devine subordonat intereselor politice”. 

&&&

LUARE DE OSTATICI în GERMANIA. Poliția negociază viața oamenilor cu criminalul.

&&&

Mihai Tudose: „Proiectul parteneriatului public-privat a fi adoptat prin OUG miercuri sau săptămâna viitoare”.

&&&

Starea generală de sănătate a Regelui Mihai (96 ani) s-a agravat şi prezintă o slăbiciune accentuată, cu o „scădere semnificativă a rezistenței”, anunță, luni dimineața, într-un comunicat de presă, biroul de presă al Casei Regale. 

Și, nu se putea altfel, bancurile zilei:

- Alo, pot vorbi cu domnul doctor Ionescu? 
- Nu puteți, zise fetița medicului, tăticul e la spital, efectuează o apendicectomie.
- O apendicectomie? Dar tu știi ce înseamnă asta?
- Sigur că da, cam 200 de euro...

&&&

Un european ajunge la un trib izolat din Africa şi șeful de trib îl ia să-i arate atracțiile locale. Într-o vale, mai la dos, era un scaun rotitor, împrejurul căruia stăteau pe pământ șase negrese frumușele.

– Asta, zice șeful de trib, este ruleta noastră africană.

– Adică?

– Va așezați pe scaunul rotitor, vă învârtiți şi fata în fața căreia vă opriţi vă oferă o partidă de amor.

– Şi care-i riscul?

– Una dintre ele e canibală...

&&&

 

Alo, poliția? Suntem prizonierii unor infractori!
- Păstrați-vă calmul și spuneți-mi unde vă găsiți și câte persoane sunteți.
- În România, aproximativ optsprezece milioane...

Gânduri din solitudine

„Ești singur numai atunci când nu mai ai să-ți spui nimic.” (Tudor Mușatescu)

Voi începe prin a da un citat, adică o parte dintr-n articol din „Dilema veche”, apărut în martie 2011:
„Există diferenţe uriaşe între solitudine şi singurătate, deşi cei doi termeni sînt folosiţi indistinct. Din afară, solitudinea şi singurătatea seamănă. Amîndouă sînt caracterizate de ideea de solitar.  

Dar asemănarea este doar la suprafaţă. Singurătatea este o stare negativă, marcată de sentimentul de izolare. Simţi că ceva îţi lipseşte. E posibil să fii cu oameni şi totuşi să te simţi singur - poate că aceasta este cea mai amară formă de singurătate. Solitudinea este starea de a fi singur fără a te simţi singur. Este o stare pozitivă şi constructivă, de acord cu tine însuţi.   

Solitudinea este dezirabilă, starea de a fi singur(ă) în care-ţi eşti ţie însuţi o companie minunată şi suficientă. Este starea care poate fi folosită pentru reflecţie, căutare interioară, creştere sau plăcere de un anumit fel. Lectura aplicată necesită solitudine, ca şi contemplarea frumuseţii naturii, ca şi gîndirea şi creativitatea. Solitudinea sugerează liniştea care vine dintr-o stare de bogăţie interioară. E un mod de a ne bucura de calmul care ne satisface şi din care ne tragem energia. E ceva ce cultivăm. Solitudinea te împrospătează, este o ocazie de a ne reînnoi. Cu alte cuvinte, ne îmbogăţeşte.  

Singurătatea, dimpotrivă, este aspră, o pedeapsă, o stare de lipsă şi de nemulţumire marcată de simţul înstrăinării, conştiinţa unei singureli excesive.Solitudinea e ceva ce alegi. Singurătatea este impusă asupra ta de ceilalţi.Solitudinea restabileşte trupul şi sufletul. Singurătatea le pustieşte.” (Hara Estroff MARANO , în Psychology Today, 25 aug. 2003)

Sunt de acord 100% cu cele spuse în acest articol. Și, hotărât lucru, starea mea este solitudinea (mă rog, cu foarte scurte și fugitive momente când mă simt rătăcită în singurătate). Acum, în acest moment al vieții, chiar mă simt bine eu cu mine, cu cărțile, florile și gândurile mele. Gânduri pe care încerc, zilnic, să le mențin sprințare și pozitive. Și asta cere ceva efort. Rugăciunile zilnice ajută. Dialogul cu mine însămi ajută. Discuțiile cu copilul care am fost ajută și ele.  

Cam atât pentru azi. Și, pentru că am început cu un aforism de-al lui Tudor Mușatescu, voi încheia tot așa:

„Era atât de zgârcit încât, noaptea, lătra în curte ca să facă economie de câine.”

Gânduri despre ziua cea mai lungă din anul de grație 2017

    Deci, astăzi avem o oră în plus. Și mai e și duminică. Așa că o să încerc să însăilez ceva aici, legat de acest moment al trecerii la ora de iarnă (sau, la cea de vară), trecere care pe mine nu mă mai afectează în niciun fel. Da, dar se pare că acum, după atâția ani de „treceri”, am devenit eu cam nesimțitoare (v. NESIMȚITÓR, -OÁRE, nesimțitori, -oare, adj. 1. Căruia îi lipsește facultatea de a simți; care nu este înzestrat cu simțuri; p. ext. insensibil, nepăsător. ♦ Care nu mai simte, care se găsește în stare de nesimțire (1), de inconștiență; pref. ne- + simțitor), dar (nota bene!) nu nesimțită (v. NESIMȚÍT, -Ă, nesimțiți, -te, adj. 1. Care este lipsit de bun-simț, de bună creștere, de cuviință, de delicatețe. ♦ Care denotă, trădează nesimțire. 2. Care nu este simțit, perceput; care scapă simțurilor sau trece neobservat; p. ext. insesizabil, imperceptibil. ♦ (Adverbial) Fără a putea fi perceput; încetul cu încetul; fără zgomot, tiptil; pe furiș. – Pref. ne- + simțit.) Ah, iubesc limba română, cu multiplele ei nuanțe și înțelesuri!
    Însă este posibil ca alții să fie afectați de schimbare, sau afectați că ni se spune că vom fi afectați, și încă într-un stil panicard, cum sunt de altfel cam toate știrile din mass-media românești. Căci, iată ce citesc azi despre acest subiect: „Particularitățile fizice şi psihice individuale influențează modul cum se realizează aceasta adaptare. De aceea unii pacienți pot prezenta o simptomatologie polimorfă, mergând chiar până la agravarea sau decompensarea unor afecțiuni", a spus medicul Tudor Ciuhodaru. El subliniază că efectele schimbării orei sunt:
 1. Crește riscul de infarct cu 5-10%, timp de trei zile după schimbarea orei, în special la persoanele tinere, active profesional;

 2. Crește riscul suicidar, timp de două săptămâni de la modificarea orei, în special la depresivi şi la cei vulnerabilități psihoemoționale.

    „Alte efecte ale schimbării orei sunt: modificări cardiovasculare manifestate prin variații ale tensiunii arteriale şi variate tulburări de ritm cardiac și modificări ale calității somnului (insomnie, somnolenţă), astenie, apatie, anhedonie, agitație, irascibilitate, anxietate, tulburări de concentrare şi memorie, cefalee, vertij, modificarea apetitului (inapetență sau bulimie), până la dereglări afective sezoniere şi ideație suicidară”.
    Prima reacție a mea a fost, ca în banc, citez: `Ai di capu`șî di zâlili mele!”, iar comentariile mele, la toate aceste spăimoase previziuni, au fost destul de sarcastice, unele având, bineînțeles, influențe venind dinspre operele lui Caragiale: Parol, monșer? / Bravos națiune! Halal să-ți fie! / Ei! Cum le spui dumneata, să tot stai s-asculți; ca dumneata, bobocule, mai rar cineva... / Genii bune ale venitorelui României!
    Acum, revenind la un ton ceva mai serios, după ce m-am mirat, m-am indignat, și m-am și speriat un pic, m-am întrebat, în mod logic, oare cine este acest domn care ne sperie cu efectele pe care le-am suportat și le vom mai suporta în urma schimbării orei. Deci, căutând, am găsit: „Cine este Tudor Ciuhodaru, inițiatorul proiectului prin care se cere închisoare pentru protestatarii care „împiedică exercitarea puterii de stat“, întrebare care este, de fapt, titlul articolului semnat de Simona Stanciu, în adevărul.ro/ martie 2017. Iată cine este: „Tudor Ciuhodaru, medic de profesie, şi-a început cariera politică în 2008, la Iaşi, iar până în acel an a fost şef serviciu la unitatea de primire a urgenţelor Spitalul „Sf. Ioan“. Este unul din campionii traseismului politic, debutând la PSD, trecând pe UNPR, PC, PP-DD şi înapoi la PSD. În 2016, a fost ales pe lista de deputaţi a PSD Iaşi pentru un al treilea mandat de deputat.” Aha, m-am lămurit. Poate că omul are dreptate, poate se bazează pe ceva când spune toate astea, dar mi se pare ușor exagerat, și apoi, eu refuz să-l cred, o dată, pentru că e medic, dar face și politică, și-n al doilea rând, pentru că eu nu vreau (dar deloc-deloc!) să am insomnie, anhedonie, apatie, astenie, nu vreau să devin bulimică, dar nici să am inapetență și, ferească Dumnezeu, n-am absolut niciun chef și nicio intenție de a lăsa să-mi fluture prin minte vreo „ideație suicidară”.
    P. S. Îmi cer scuze pentru eventualele greșeli, dar am scris în mare grabă și tot timpul m-am luptat cu niște „vulnerabilități psiho-emoționale”, pe care le-am învins...