Gânduri livreşti (VIII)

Motto:
"Imaginaţia e mai importantă decât cunoaşterea" (Albert Einstein)

       Ei bine, imaginaţia mea, aşa slăbuţă cum e ea,  se opreşte aici. Cel puţin în ceea ce priveşte proiectul meu de roman. Dacă mai scriu ceva, o să revin. Dacă nu, nu.

         Ziarul „Dreptatea” avea birourile într-una dintre clădirile futuriste apărute în Bucureşti după 1990, imobil ce părea un OZN aterizat forţat undeva pe lângă Autogara Filaret. Arhitectura îndrăzneaţă, din oţel şi sticlă, contrasta cu grămezile de moloz de la un şantier din apropiere. Contraste pe care le întâlneai peste tot în capitala României. Doru Mănăilă se prezentă plin de aplomb în redacţie, ajunse în anticamera cabinetului redactorului şef şi-i zise secretarei Buldogului Incoruptibil, o jună blondă, minionă şi foarte sofisticată:

         - Duduie scumpă, vă rog să-l anunţaţi pe şeful dumneavoastră că Doru Mănăilă vrea să-l vadă.

         - Domnule dragă, lăsaţi-i o carte de vizită, nu e acum în birou, e pe teren.

         - În regulă, îi las un mesaj, o să trec iar mâine pe aici. Dar, ia spune-mi, frumoaso, nu vrei să iei diseară cina cu mine?

         - Nu, domnule, nu vreau. Întâi şi-ntâi, pentru că sunt măritată, în al doilea rând, nu-mi dau întâlniri cu „competiţia”. Şi apoi, nu prea sunteţi genul meu...

         - Ha, ha, frumoasă, deşteaptă şi cu umor! Îmi placi din ce în ce mai mult! Ce competiţie, scumpo, că eu nu am niciun rol în biznisul unchiului meu...

         - Păi, atunci, de ce vreţi să vorbiţi cu domnul Cernea, pentru că spuneţi că nu aveţi absolut nimic în comun? Oare e în legătură cu Daria?

         - Bine, hai, s-o lăsăm baltă. Pe mâine, draga mea!

      Ieşi zâmbitor din birou, părând nepăsător şi blazat, dar înjurând în gând: „A dracului maimuţă, îndrăzneşte să râdă de mine şi să mă înfrunte. Dar adevărul e că m-a ghicit din prima. Ce dracu’ să mai încerc cu matahala aia de şef al ei, ce să-i mai spun, dacă ea deja ştie ce vreau!? Trebuie să recunosc, tipa e spirt, să le ia naiba de stereotipuri, nu toate blondele sunt proaste, nu?”

        Se îndreptă grăbit spre maşina luxoasă pe care i-o dăruise unchiuleţu’ şi o porni vijelios spre centrul oraşului. Trebuia să se întâlnească la „Capşa”, peste vreo jumătate de oră, să ia masa cu doi prieteni, şi apoi va vedea, o să-şi facă un plan cum să rezolve cu ziarista aia, o să încerce să-l abordeze pe Gil Folescu, trebuie să rezolve, pentru că altfel nu mai avea zile bune cu Bătrânul. Ţinea într-un fel la el, dar mai mult îi era teamă. Fusese crescut de Petre Mănăilă care era fratele mamei sale, după ce părinţii lui muriseră într-un accident de maşină. El avea atunci cinci ani şi sora lui, Eliza, era bebeluş, avea vreun an şi jumătate. Erau amândoi la bunicii din partea mamei, la Jina, prin părţile Sibiului, se apropiau Sărbătorile Crăciunului, iar părinţii lor se îndreptau spre ei, să fie împreună, ca în fiecare an. Un şofer beat a intrat în ei şi, printre fiarele răsucite ale maşinii, au fost găsiţi morţi amândoi.

Gânduri livreşti (VII)

       Hamac, soare blând, palmieri, mare de smarald, o băutură răcoritoare, o carte bună (ei, și aș mai putea enumera vreo câteva, dar mă privesc doar pe mine), cam asta visam eu ieri, când afară erau vreo paisprezece grade, ploua violent, bătea vântul şi, fatalmente, se oprise şi curentul electric. Aveam de gând să scriu ieri toate acestea, dar mi-a cam pierit cheful, din cauzele enumerate mai sus. Şi apoi, nici nu cred că ar trebui să fie aşa dese episoadele din romanul meu, pentru că în curând nu o să mai am ce posta. Deci, partea a şaptea:    

 -  Nu, serios, nu-mi amintesc nici măcar cum mă cheamă pe mine, cât despre alţii, ce să mai zic! Am un fel de lapsus imens, mintea mi-e complet în ceaţă, doar nişte vagi amintiri. Singurul lucru care mi-a venit în minte acum, chiar în dimineața asta, e câte ceva din romanul „Pe aripile vântului”. Şi cred că ştiu ceva engleză.

 -  Ha, ha, asta chiar e bună! Nici măcar nu erai prea mare fană a cărţii ăsteia. Adică, ţi-a plăcut, dar aveai altele care-ţi plăceau mai mult. În fine, trebuie să fie ceva care te-a făcut să-ţi aminteşti asta. E bine, pot urma alte amintiri. Şi în tinerețe, îmi amintesc că eram toţi de-acord că semeni cu Scarlett.

 - Nu, nu semăn. Şi, cum adică în tinereţe? Ce, acum suntem bătrâni? De când ne ştim? În ce an suntem? O, Doamne, cred că iar îmi vine să plâng...

 - Hai, nu mai fii necăjită! Lasă că-ţi spun eu tot. În fine, aproape tot! Eu, adică prietenul tău de-o viaţă, "muşchetarul" Gil Folescu! En garde!

 - Gil, aha, Gil, bine! Da, chiar te rog, Gil, spune-mi tot! Adu-mi mai întâi o oglindă şi apoi o să încep chestionarul...

 - Ei bine, poţi să treci direct la întrebări, căci Marele-om-în-alb, adică doctorul tău, pe care, apropo, îl cheamă Şerban Enescu, frate cu Radu, ring a bell? Nu? Nu-i nimic, lăsăm pe mai târziu. Deci, Şerban a zis, foarte hotărât, „fără oglindă încă vreo zece zile”. Eşti umflată la faţă şi, pe alocuri, vânătă-verzuie, plină de bandaje, dar fii liniştită, eşti tot frumoasă...

 - Minţi, dar passons! Îmi place când mă minte cineva frumos! În regulă, haide, Gil, prima şi cea mai importantă întrebare: cine sunt eu?

 - Păi, draga mea, contrar celor spuse de Şerban, că ar trebui să te lăsăm să-ţi aminteşti totul singură, eu cred că ai nevoie să fii un pic ajutată.

 - Da, da, sunt de-acord cu tine! Ei? Hm?

 - Păi, eşti Daria Nicoară...

                                                                  *

                                                        *                 *

Gânduri livreşti (VI)

  Iată-ne aşadar, domniile voastre, şi în iulie! Şi iată şi "episodul" cu numărul şase:

      După ce a ieşit asistenta, am închis ochii şi am încercat să-mi readuc fulgurările acelea de amintiri în minte. Deci era Crăciun, nu mai ştiu în ce an, dar cred că eram prin liceu şi eram la bunici, la ţară. Da, îmi amintesc de căsuţa frumoasă, văruită în alb, de mobila din lemn de cireş geluit, de sobele mari şi albe, de plocatele pufoase din lână lungă, albă, de mirosul îmbătător al gutuilor, levănţicii şi busuiocului pe care bunica le punea prin camere. Dar nu-mi pot aminti încă de bunica şi de bunicul. Ei, să o iau încet. Deci, citeam „Pe aripile vântului”, era în seara de Ajun a Crăciunului şi eram fericită. Da, eram fericită. Ăsta era sentimentul. Mă simţeam ocrotită şi iubită şi fără griji. Mmm, ce bine e când simţi aşa ceva. E "de bine" că mi-am amintit, pentru prima oară, un moment frumos din viaţa mea. Dar de ce numai atât? Şi ce a declanşat amintirea? Oare când o să pot să-mi aduc aminte totul? Sau, mă rog, ce e important, pentru că, la urma urmei, cred că toţi am vrea să dăm uitării vreo câteva lucruri din trecut. Mintea mea se chinuia să găsească drumul spre lumină. Până să reușesc să-mi dau un răspuns, uşa rezervei s-a deschis şi a apărut capul unui bărbat. A văzut că nu dorm, chipul i s-a luminat şi s-a repezit spre mine, mi-a luat mâna în ale lui şi mi-a zis:

         - Măi, fată dragă, nici nu ştii ce mă bucur că te-ai trezit de-a binelea! Am fost aşa de îngrijorat zilele astea, de-mi venea să mor. Am venit mereu, şi eu, şi Tudor, dar erai tot adormită sau ameţită de la tranchilizante. Săptămâna asta a fost, pentru noi toţi, una de coşmar. Cum te simţi? Hm, i-a spune-mi, eşti bine?

         Înainte să-i răspund, l-am privit cu atenţie. Faţa lui parcă îmi spunea ceva, dar nu, nu ştiam cine e. O fi iubitul meu? Mă privea cu o dragoste neprefăcută. Şi era un bărbat extraordinar de bine. Chiar mai arătos ca doctorul cel tânăr şi decât un alt bărbat pe care mi-l amintesc vag că stătea lângă patul meu şi mă ţinea de mână, când eram aproape tot timpul adormită. Doamne sfinte, cum puteau arăta toţi aşa de bine? Ce-i cu bărbaţii ăştia, nu le e jenă să fie aşa frumoşi? E o indecenţă să arate ei, nişte masculi, mai bine decât o mulţime de femei. I-am zâmbit, l-am privit cât am putut eu de galeş, am fluturat din gene şi i-am zis cu voce suavă:

      - Şi eu mă bucur pentru că te bucuri că mă vezi. Dar, scuză-mă, nu te supăra, cine eşti!?

         - Hai, măi, ţuţu mic, dă-o-ncolo, chiar nu mă recunoşti, sau faci pe eroina de film cu mine? Însă un lucru e sigur: ai încă umorul la purtător. Glumeşti, nu?