duminică, 27 decembrie 2009

Gânduri despre "Legile lui Murphy"

     De vreo câteva zile bune, inspiraţia mea şi-a făcut bagajele, mi-a surâs graţios, mi-a spus un „pa” grăbit şi s-a dus. În asemenea condiţii, nu are rost să mă chinui (şi, eventual, să chinui şi pe domniile voastre, care veţi binevoi să citiţi ce scriu eu), aşa că am să fac o pauză, aşteptând ca inspiraţiei să-i piară cheful de plimbare și să revină la mine. Am recitit, cu mereu aceeaşi plăcere, câteva dintre zicerile lui Murphy şi ale celorlalţi care îl completează, îl copiază sau îl contrazic. Am găsit două asemenea ziceri care mi se potrivesc în momentul acesta şi care, de fapt, sunt universal valabile, se potrivesc oricui.

 

  Prima zice cam aşa: „Niciodată să nu te cerţi cu o femeie obosită. Sau cu una odihnită”. Este la fel de valabilă şi în cazul bărbaţilor, unde ar mai putea fi şi a treia variantă, adică să nu te cerţi niciodată cu un bărbat obosit sau odihnit sau beat. Ideea de bază ar fi să nu ne certăm deloc. Eu, una, aşa aş vrea. Altă zicere: „Până găseşti pe Făt Frumos, trebuie să săruţi mulţi broscoi". Foarte adevărată. Şi nenorocirea cea mai mare este când nu-l găseşti deloc pe celebrul Făt Frumos şi rămâi numai cu sărutatul broscoilor. Bleah! (A, asta ar fi o idee pentru o scriere a mea viitoare, pe care o voi intitula „Viaţa fără Făt Frumos”). Şi, în fine, ultima și cea mai optimistă: „Zâmbeşte! Mâine va fi mai rău.”

 

  P.S. Pozele din desene animate nu au absolut nicio legătură cu cele scrise. Asta e!


vineri, 25 decembrie 2009

Gânduri gătite de sărbătoare!


      E, din nou, Crăciun. De fiecare dată încărcat cu aceeași Mare Taină, spusă lumii iar şi iar. Dar, cu toate acestea, Crăciunul pare de fiecare dată altfel. Anul acesta a fost cât pe ce să fie alb, dar a venit un pic de căldură şi multa zăpadă s-a dus. Dar a rămas miracolul Naşterii Domnului, au rămas glasurile colindătorilor, a rămas mirosul de cetină (şi de sărmăluţe şi cozonac, dar passons...), a rămas liniştea şi bucuria de a te simţi mai aproape ca de obicei de rude, prieteni, vecini. E, din nou Crăciun. La mulţi ani!


 

joi, 24 decembrie 2009

Gânduri serioase despre râs


      Aceste gânduri le aştern „pe hârtie” în perioada dintre cele două tururi de scrutin pentru alegerile prezidenţiale. Însă am promis, că acesta de faţă va fi un episod, dacă nu plin de veselie, măcar despre veselie şi am să încerc să mă ţin de cuvânt. Nu vă temeţi, căci nu o să încep să vă spun bancuri şi nici nu o să încerc, cu tot dinadinsul, să fiu zglobie, ci o să vă spun, cu sinceritate, de ce cred eu că nu prea ne mai arde de râs nouă, românilor. Păi, o să încep tot cu o referire la ceea ce spune Caragiale într-una din scrierile sale, şi anume că „omului care râde îi cade cuţitul din dinţi”. Aşa este, dar unii dintre noi ţin în dinţi de-a dreptul niște satâre şi nu vor să le dea drumul. Pur şi simplu nu vor. Pentru că au impresia că ei deţin adevărul absolut şi că ei au mereu dreptate, iar dacă ar zâmbi măcar, ce să mai vorbim de un râs sănătos, ar părea slabi, sau prea încrezători, deci vulnerabili. Şi asta li se pare inacceptabil. Vorbim aici de râsul sincer, cauzat de un umor sănătos şi de bună calitate. Nu vorbim de râsul pronunțat ironic, sardonic, batjocoritor, nu vorbim de rânjet, nici de hăhăitul vulgar şi nesimţit. E vorba de un râs pe care eu l-aş vrea cât mai apropiat de al copiilor, un râs care ne-ar face pe toţi mai frumoşi şi mult mai buni. Pe urmă, s-a descoperit că râsul sincer, din toată inima, ajută la sănătate. Se vede treaba, însă, că noi vrem cu tot dinadinsul să fim bolnavi, ne place să fim bolnavi...       

        Einstein, un geniu cu un simţ al umorului colosal, spunea: „Două lucruri pe lume sunt infinite, Universul şi prostia omenească şi nu sunt foarte sigur de primul. Cât despre al doilea, pot face observaţia că ne distrugem doar pentru a demonstra care este mai puternic”. Observaţi ce mare dreptate are? Cât de universal valabilă este zicerea lui, nu ţine seama de graniţe şi nici de trecerea timpului. Nu mai putem să râdem sincer şi fără griji, nu mai putem zâmbi amabil şi fără să fim obligaţi, şi asta pentru că avem griji, pentru că mare parte suntem săraci (săraci, material vorbind, sau săraci cu duhul), pentru că multora ne lipseşte educaţia, iar omul incult se teme de orice îi depăşeşte înţelegerea şi atunci devine rău şi nu-i mai arde de râs. Nu mai putem râde pentru că-l invidiem pe vecin că are vilă şi maşină, iar noi nu, nu mai putem râde pentru că ne temem că lumea va zice că suntem neserioşi, nu mai putem râde pentru că multora dintre noi ne vine să plângem...
  
       Eu îi admir sincer pe oamenii care găsesc mereu partea luminoasă şi hazlie a vieţii, pe cei cărora nu le este greu să zâmbească atunci când salută, pe aceia care şi-au păstrat într-un ungher al sufletului candoarea şi ghiduşia copilăriei. Dar sunt aşa de puţini. Ceea ce mă doare cel mai mult este că văd astăzi din ce în ce mai mulţi copii prea repede maturizaţi, care nu mai ştiu să râdă din toată inima, care se iau prea în serios, pentru că aşa au văzut ei că fac unii adulţi şi deci cred că aşa e bine. Sunt de acord că nu putem să o ţinem într-o continuă distracţie şi iar nu putem să ne hlizim chiar toată ziua. Dar, fiţi sinceri, domniile voastre, cam de câte ori râdeţi cu lacrimi, din plin, într-o săptămână? Vedeţi că nici măcar nu am spus de câte ori râdeţi în cursul unei zile. Nu, într-o săptămână, măcar în week-end, se aude vreun râs homeric prin casele domniilor voastre? Dacă da, atunci sunteţi printre puţinii noştri semeni fericiţi. Dacă nu, luaţi măsuri.

     Eu am trecut printr-o perioadă cumplită, când nici măcar nu mai zâmbeam, dar acum sunt hotărâtă să-mi arborez un zâmbet larg pe figură şi sunt şi mai hotărâtă să caut cu îndârjire prilejuri de amuzament, să storc un pic de umor şi din piatră seacă, pentru că am văzut că mă simt mult mai bine când zâmbesc, iar când râd în hohote mă simt de-a dreptul fericită (mă rog, e mult spus, hai să zic că mă simt BINE). Deci mi-am reluat lecturile care mă binedispun, caut compania oamenilor cu simţul umorului, mă uit mai rar la televizor (cel puţin la politichie, mai deloc) şi nu renunţ până nu-mi capăt porţia de râs. Dar, ca orice lucru în viaţă, și „înveselirea” cere răbdare şi perseverenţă. Mai am de „lucrat” la asta. Şi acum am să închei, cu regretul de a nu fi găsit o cale sigură şi garantată spre veselie, pe care să pot să o recomand şi domniilor voastre, aşa că am să vă rog să vă amuzaţi fiecare după metoda proprie, în funcţie de temperament şi de cantitatea de simţ al umorului pe care o posedaţi. Dar, măcar încercaţi! Şi iată o părere asemănătoare, dar care aparţine unui scriitor celebru, Hermann Hesse: „Trebuie să învăţaţi să râdeţi. Pentru a ajunge la umorul de calitate, nu vă mai luaţi prea mult în serios”.

miercuri, 23 decembrie 2009

Gânduri fără ecou...

                                                                                            

       Motto: „Eu cu cine votez?”     

      Marin Preda, un autor drag sufletului meu, descrie undeva o scenă cu nişte candidaţi ai diverselor partide, veniţi în satul lui Moromete să-i convingă pe ţărani să voteze cu ei. Candidatul liberal, elegant, cu mănuşi şi eşarfă de mătase, le zice: „Fhraţi ţehrani, am vorhbit ierhi cu ministrhul ...”, şi tot aşa, cu accent franţuzesc, le înşiră ceva de neînţeles; conservatorul încearcă şi el, dar e la fel de neînţeles; candidatul ţărănist, îmbrăcat cu cioareci şi cămaşă, încălţat cu opinci, mă rog, tot tacâmul, se urcă la tribună şi le zice: „Bă, cine se scoală de dimineaţă departe ajunge, boii se pun în faţa căruţei şi dacă ne votaţi pe noi vă umplem de caş!” Comentariul lui Moromete, după ce i-a ascultat pe toţi, a fost: „Auzi, mă Cocoşilă, dintre toţi de vorbiră, ăsta, ultimul, fu ăl mai prost!”, vorbă înţeleaptă, cu care toţi au fost de acord.
        Ştiu că am promis în episodul acesta oarece călătorie imaginară, şi am să mă ţin de cuvânt, o să călătorim, dar ce să fac dacă gândul acesta, dureros de real, a fost mai insistent şi a vrut, cu tot dinadinsul, să-l aştern pe hârtie? Şi, credeţi-mă, acest gând nu mi-a venit ascultând discursul vreunui candidat la preşedinţie, pentru că am renunţat demult să mai ascult sau să văd orice este legat, câtuşi de puţin, de politică.Gândul mi-a venit în timpul campaniei electorale,auzind, fără să vreau, de la alţii, miile de promisiuni mincinoase, văzând prostirea pe faţă a noastră, a alegătorilor, deci, prin asociere, m-am gândit cât de actual este Caragiale (ah, nene Iancule, îţi mulţumesc că exişti!), mai ales în timpul alegerilor. De aici, m-am gândit la discursuri, apoi iar la cât de proşti ne cred ei pe noi, alegătorii, un fel de masă amorfă care e bună doar să-i pună pe dânşii în locuri călduţe pentru patru-cinci ani, şi de aici până la comentariul lui Ilie Moromete n-a fost decât un pas. Concluzia acestui personaj, ţăran deştept şi mucalit, concluzie la care subscriu, este că nu suntem toţi chiar aşa de proşti şi că protagoniştii scenei politice (aţi recunoscut clişeul din mass-media, nu?) ar trebui să nu mai joace acest teatru ieftin, care este mereu acelaşi, să nu se mai ia aşa în serios, că nu prea mai păcălesc pe nimeni. Dar să-i lăsăm în plata Domnului şi să revenim la gânduri mai plăcute.       

         Ei, să pornim, deci, în călătoria promisă. Tot imaginară, bineînţeles. Unde credeţi că o să mergem? Păi, de astă dată, să o pornim spre o insulă pierdută în imensitatea oceanului, unde să nu găsim nimic din haosul lumii acesteia nebune, nebune, nebune în care trăim, să nu se audă decât clipocitul apelor oceanului, foşnetul frunzelor de palmier şi ciripitul păsărilor. Deci, să pornim. Să vă spun eu ce o să facem. Dăm telefon la o companie navală, ne cumpărăm un bilet pe un vas de croazieră, mergem vreo două săptămâni pe ape, oprindu-ne şi vizitând locuri superbe şi iată-ne ajunşi pe insulă, unde totul e perfect, ca în pliantele de reclamă ale agenţiilor de voiaj.Dar, staţi, mi-a mai venit în minte un gând, care nu-mi dă pace şi nu mă lasă să stau liniştită, în şezlongul meu, citind şi savurându-mi băutura răcoritoare, pe plaja insulei imaginare. Păi, domniile voastre, liniştea asta ar trebui să o putem găsi şi aici, în ţărişoara noastră, în România, (nu mă pot abţine să nu-l citez, din nou, pe Caragiale...), de ce trebuie să hălăduim noi prin nu ştiu ce arhipelaguri? Liniştea e o stare de fapt, o trăire pe care trebuie să ne obişnuim să o avem oriunde, chiar şi în mijlocul haosului. Aşa că, haideţi să încercăm să ne găsim pacea şi liniştea chiar la noi acasă. Haideţi în Bucegi, haideţi în Deltă, haideţi pe dealurile Domneştiului de Argeş. Ce, credeţi că nu se poate? Ba da, se poate, adică, eu zic că se va putea, ca să fiu sinceră şi realistă, peste vreo zece ani, dacă suntem norocoşi.
        Căci liniştea asta nu depinde doar de noi, de voinţa noastră, depinde şi de ceilalţi. Şi, atâta timp cât vecinul ţine cu tot dinadinsul să auzi muzica lui preferată, dată la maximul de decibeli posibil, atâta timp cât fiecare aruncă gunoaie unde i se năzare, atâta timp cât ţi-e groază să ieşi noaptea pe stradă, temându-te pentru buzunarul sau chiar viaţa ta, atâta timp cât devenim nişte hiene turbate pentru cincizeci de centimetri pătraţi din pământul nostru pe care ni i-a luat, la hotar, cineva , atâta timp cât nu avem vreme de noi, pentru că ne preocupă prea mult ograda vecinului, atâta timp cât mergem la biserică şi pozăm în drepţi creştini, dar pe urmă facem nişte lucruri care nu au nimic de-a face cu Biblia, atâta timp cât ne ignorăm părinţii bătrâni şi, ultima, dar nu cea de pe urmă, atâta timp cât vor exista arătările acestea care se autointitulează politicieni-ai-tinerei-noastre-democraţii (pfui!) eu, una, nu-mi voi găsi liniştea. Şi, sunt sigură, nici o mare parte dintre domniile voastre.
        Aici se impune să fac o paranteză şi să-mi cer scuze acelora dintre dumneavoastră care faceţi politică, care credeţi, din tot sufletul, într-un partid şi în platforma lui electorală, care vreţi sincer să schimbaţi ceva în ţara asta prin intermediul politicii. Gândurile mele uşor virulente sunt cauzate de sila imensă acumulată în aceşti ultimi douăzeci de ani, în care fiecare dintre aleşii noştri şi-a bătut joc de lege, de averea ţării şi de sufletul românilor. Şi, pe de altă parte, de câte ori am tendinţa, datorită firii mele împăciuitoare, să încerc să văd partea bună a politicii din ultimii ani, nu trebuie decât să mă duc la o farmacie sau la Casa de Pensii, să văd un şir imens de bătrâni, înghesuindu-se pentru un medicament sau un amărât de bilet într-o staţiune, că-mi revin imediat şi redevin cinică şi virulentă. Şi, vă rog să mă credeţi, eram o persoană care găsea ceva umor în orice, de asta mi se pare totul cu atât mai trist acum.      

         Ca să nu mă despart de domniile voastre în aşa sumbră atmosferă, o să vă pregătesc pentru viitorul episod, dezvăluindu-vă puţin din ceea ce va urma. Păi, dacă tot scriu în episoade, să adopt tehnica celor care le produc, adică să încerc să vă atrag, încă de pe acum, să-mi citiţi şi următorul episod. De data aceasta, în următorul, chiar nu o să mai pomenesc nimic de realităţi crude şi de alte asemenea lucruri „tristuţe”, (e un diminutiv care îmi place, inventat de Mazilu, un alt autor pe care-l citesc cu mare drag), ci o să dedic următorul episod unor gânduri foarte vesele. Însă, printre atâta veselie, o să-mi permit să analizez, totuşi, dispariţia de pe teritoriul României a bunei dispoziţii şi a glumelor de calitate şi cam ce putem să facem noi ca să nu ne pierdem, de tot, simţul umorului. Până atunci, vă doresc toate cele bune.

luni, 21 decembrie 2009

Gânduri mâhnite despre „de-ale politichiei”

     

       Este vremea, cred, să mai şterg de praf un gând din vasta mea colecţie. Şi să vi-l împărtăşesc şi domniilor voastre, bineînţeles. Am să continui călătoriile mele imaginare într-un episod viitor, acum aş vrea să mă întorc un pic în realitatea noastră mioritică. Deşi nu-mi face nicio plăcere. Dar, volens nolens, cu toţii suntem ancoraţi în meandrele concretului şi în sinergia faptelor (ca să-l citez pe Tătucul Iliescu), deci suntem implicaţi în mascarada asta care abia a început, a campaniei electorale şi, ceea ce este mai tragic, nu prea putem face nimic ca să împiedicăm circul ce va urma. Oriunde ascultăm, oriunde ne uităm, dăm de mesaje optimiste, de talk show-uri politice, de promisiuni, de afișe, mă rog, tot bla-bla-bla-ul ipocrit şi fără rost de care ne-am săturat până peste cap. Ca să parafrazez un banc de prin anii ’90, mie una îmi e teamă să mai deschid şi frigiderul, ca să nu dau de vreun afiş electoral înăuntru.
         De fiecare dată, în fiecare campanie electorală, eu, naiva, trag nădejde că s-au spus toate minciunile posibile, că s-a promis tot ce se putea promite, că s-au unit şi s-au despărţit toate partidele, că s-au întors pe toate feţele argumentele pro şi contra de către analiştii politici, că parlamentarii s-au certat şi apoi „pupat toti Piaţa Endependenţi” pentru ultima oară, în fine, că se vor sătura şi ei, protagoniştii acestui bâlci penibil, aşa cum ne-am săturat şi noi, publicul larg. Dar, nu! E vreme de criză (dar, am mai spus asta, când nu a fost la noi vreme de criză?!), mulţi sunt disperaţi că nu au ce pune pe masă copiilor, iar „animalele” noastre „politice” (ah, ştiu că „zoon politikon” s-ar traduce mai degrabă cu „vieţuitoare politică”, dar ei, politicienii, mă enervează prea tare ca să mai traduc exact) joacă în hore, taie panglici, mângîie copii pe creştet sau se duc, urmaţi de vreo paisprezece reporteri de la diverse posturi de televiziune, la azile de bătrâni, în şcoli, prin pieţe, pe la biserici sau ca să mai sărbătorească darea în primire a unei jumătăţi de metru de autostradă. Oamenii ăştia chiar nu au ruşine! 

    

           Ca să fiu sinceră, mai mereu, am un sentiment ciudat când începe o campanie electorală. Şi, cred eu, sentimentul ăsta vă încearcă şi pe domniile voastre. Am impresia că, printr-un ciudat declic, devin, ca prin farmec, vizibilă. Dacă până atunci, mai nimeni nu mă oprea pe stradă (decât, bineînţeles, cunoştinţele, rudele şi prietenii, care mereu au ceva de vorbit cu mine), acum mai toţi cei implicaţi în circul electoral mă văd, nu pot să cred, Doamne Dumnezeule, chiar mă văd, au ceva de spus, mă salută, par să fie sincer interesați de soarta mea, mă întreabă cum pot să mă ajute etc. Dacă nu ar fi aşa de penibil şi de trist, cred că aş putea râde zile întregi pe tema asta. De parcă eu nu aş şti - cum sper că a ajuns să ştie o mare parte din amărâtul nostru de popor – că ei nu dau doi bani pe mine şi pe existenţa mea!                                                                                                         Şi atunci, nu e mai bine să-i ignori, să-ţi vezi de viaţa ta, mai mult sau mai puţin chinuită, să evadezi din realitatea care-ţi provoacă silă, cufundându-te în muncă, iar când te odihneşti, să cauţi uitarea în cărţi şi în călătorii imaginare? Domniile voastre îmi veţi replica – şi pe bună dreptate – că nu e o soluţie, căci dacă toţi adoptăm atitudinea struţului, atunci, ca să-l citez din nou pe Nenea Iancu, „se duce dracului giudeţul”... Eu sunt de acord că aşa este, dar nu pot să mă gândesc la o soluţie practică, viabilă şi de bun simţ ce ne-ar putea scoate din acest coşmar. Şi nici nu am auzit la nimeni altcineva una. Toată lumea se lamentează, înjură, discută, scrie, dar nu am văzut nimic concret, practic, despre care să exclam: ei, da, asta este soluţia, oare de ce nu mi-a venit mie întâi ideea? Sau poate că aşa ceva există şi nu am aflat eu. Poate există chiar alături, la câteva sute de metri de casa mea şi eu nu ştiu.
          Eu, una, nu fac niciun fel de politică, nu sunt partizana niciunui partid, mie mi se par toate grupările politice, ca să mă exprim elegant, tot o apă şi-un pământ. Dar, la câţiva ani odată, conştiinţa mea civică mă îndeamnă să nu mă izolez, ci să merg să-mi spun părerea, că aşa e în democraţie, nu? Da, dar din nefericire, n-am de ales decât între două rele, încerc să-l aleg pe acela care cred eu că e mai mic, dar mă conving apoi că nu a contat, situaţia mea şi a ţării a rămas la fel, „răul cel mai mic” minţind cu aceeaşi neruşinare ca şi cel mare. Şi, pe an ce trece, faptul de a merge să votez mi se pare o simplă și inutilă formalitate, vorba aceea din cazinouri, „les jeux sont faits”, îmi răsună tot timpul în minte, în timp ce-mi exprim opţiunea mea de cetăţean – ca să folosesc un clişeu de prin presă - şi îmi dă un sentiment de neputinţă şi zădărnicie. Dar am să votez, totuși, mereu!     

          Ei, dar pentru gândurile astea negre, am să dau şi eu vina pe toamna asta, cu ploile şi frigul ei, care ne transpun pe toţi direct în atmosfera pesimistă, bolnăvicioasă, a poeziilor lui Bacovia. Da, dar am mai votat eu şi în alte anotimpuri, şi sentimentul era același. Ei, asta e!      

         Închei, nu înainte de a vă promite că, după ce scăpăm de alegeri (sau, de ce nu, şi înainte), în următorul episod, voi relua plimbările mele imaginare, în care vă voi lua şi pe domniile voastre. Ca să mai scăpăm de nesimţirea şi lăcomia oamenilor politici, de prețiozitatea şi caraghioslâcul „vedetelor”, fie ele din show-biz, sport sau din lumea mondenă. O să mergem undeva unde nu este mireasmă electorală de mici pe grătar şi de bere, nu se aud manele sau imnuri de campanie, unde nu e criză (ei, asta va fi mai greu, dar ne descurcăm noi...) şi unde ne vom simţi bine, vom învăţa ceva interesant şi nu o să ne facem un car de nervi, ceea ce, cu siguranţă, o să ne aştepte în această lungă lună de campanie electorală. 

           La bună vedere!

duminică, 20 decembrie 2009

Gânduri la o călătorie imaginară

  
 

  N-am mai avut vreme, în ultimele săptămâni, să-mi continui serialul despre gânduri. Acum, să nu vă închipuiți că în timpul ăsta nu am mai gândit deloc. Sigur că am gândit! M-am gândit chiar să las la o parte episoadele mele despre gânduri. Glumesc, dar de renunțat la serial, nu renunţ. Nu, am revenit cu un nou episod, care nu mai ştiu sigur dacă este numărul cinci sau şase, dar nu asta contează. Ceea ce contează este imensa plăcere de a vă comunica domniilor voastre, prin intermediul acestor aşa-zise episoade, o parte din gândurile mele. De pe raftul colecţiei mele de gânduri, am să iau astăzi gândul referitor la călătorii. Pe lângă citit, care rămâne pasiunea vieţii mele, călătoriile mă atrag şi ele - prin orizonturile pe care ţi le deschid şi prin felul cum îţi schimbă radical modalitatea de a analiza şi ierarhiza lucrurile. Şi oamenii. Din nefericire, din cauze mai mult sau mai puţin obiective, nu am putut călători atât cât aş fi vrut. Şi nici nu cred că, de acum încolo, voi hălădui prea mult prin lumea largă... Sunt conştientă, de exemplu, că nu am să pot face niciodată o călătorie în Japonia. Nu o să am oportunitatea şi nu o să am banii necesari unui asemenea voiaj. Acestei situaţii, în care mă găsesc eu acum, i se potrivește o cugetare a lui Confucius (sau Kong Fu Zi), care a fost chinez, ştiu, nu japonez, dar a cărui filozofie a influenţat toată Asia. Şi nu numai. Cugetarea sună aşa: „Este greu să găseşti o pisică neagră într-o cameră întunecată, atunci când ea nu se află acolo”. Da, aşa este, dar eu, una, am ales să-mi imaginez că în cameră este o pisică. Parafrazând, in extenso, de ce să nu pot eu face o călătorie în Japonia (sau Nihon, sau Ţara Soarelui Răsare, cum i se mai spune), folosind drept mijloc de transport doar gândul? Şi, în clipa cînd voiam să plec, sau, mă rog, în clipa când eram gata să-mi las gândurile să plece, am realizat cât ştiu de puţin despre Japonia. Şi despre japonezi. Bine, ştiu unde este situată pe hartă, ştiu câteva din oraşele importante, ştiu despre extraordinarul avânt al economiei japoneze, ştiu de ikebana, de bonsai, de sushi, am citit „Shogun” de James Clavell, carte extrem de bine documentată, am citit savuroasele impresii de călătorie prin arhipelagul nipon ale lui Andrei Pleşu, am văzut documentare cu înghesuiala de la metrou şi zgârie-norii din Tokio şi despre cum este cultivat orice metru pătrat din solul lor destul de arid, dar cred că asta nu este de ajuns. Aşa că am început să citesc sau să recitesc diverse lucruri despre Japonia, despre viaţa japonezilor, despre obiceiurile lor, despre istoria milenară a Japoniei, cu împăraţii ei din diverse dinastii, despre drama acestei naţiuni ce a suferit enorm după al doilea război mondial şi care a ştiut să renască. Nu vreau să vă plictisesc cu lecţii de istorie, să mă transform în critic de artă sau în ghid turistic, toată lumea poate citi sau poate „naviga” pe Internet şi poate afla date concrete despre subiectul nostru. Vreau doar ca domniile voastre să veniţi cu mine în această călătorie a gândurilor mele. Am ales ca timp al călătoriei luna martie, ca să mai prindem câte ceva din Sărbătorile Florii de Cireş (sakura). În parcurile şi grădinile japoneze sunt peste 400 de varietăţi de cireşi, care înfloresc şi îi farmecă cu gingăşia podoabei lor de flori pe localnici şi pe turişti, adică pe noi. Pe urmă, vom învăţa cum să confecţionăm origami sau cum să ne împodobim casa cu o ikebana. Şi vom proba kimono-uri, deşi noi, europenii, arătăm tare caraghios în aşa ceva. Sau ne vom duce la o reprezentaţie de teatru Kabuki sau Noh. Trecând prin splendidele grădini japoneze, ne vom îndrepta spre unul din multele temple, pentru a vedea cum îl cinstesc japonezii pe Buddha.Dar cel mai mult aş vrea să participăm împreună la o ceremonie a ceaiului. La japonezi, nu se bea ceai, pur şi simplu. Totul, pregătirea, atmosfera, politeţea cu care se oferă ceaşca şi umilinţa cu care se primeşte, plecăciunile, liniştea, totul te face părtaş la o experienţă uluitoare. În vacarmul vieţii lor super-tehnologizate, japonezii ştiu să găsească acele puţine minute când timpul se opreşte, când gândurile se odihnesc şi sufletul este liniştit, foarte liniştit. Aşa îşi recapătă ei wa-ul, liniştea interioară. Şi, după ce o să ne simţim absolut rupţi de realitate, lăsând liniştea să ne pătrundă în suflet, savurând ceaiul verde, o să realizăm că asta este fericirea. Din păcate, trebuie să revenim cu picioarele pe pământ, căci voiajul nostru se apropie de sfârşit. Bineînţeles, poate fi doar primul dintr-un lung şir de voiaje în Ţara Soarelui Răsare, pentru că n-am spus încă nimic despre gheişe, sau despre hai-ku, poezia lor tradiţională, sau despre viaţa de zi cu zi a unui japonez. Până la următoarea noastră întâlnire, pentru a face o călătorie, împreună, pe aripile gândului, în Japonia sau aiurea, vă fac o politicoasă plecăciune şi vă spun: „Sayonara! (Acesta este unul dintre articolele publicate de mine în revista „Pietrele Doamnei” din Domnești).

   

vineri, 18 decembrie 2009

GÂNDURI DESPRE PRIMII PAȘI

    

      

     Aş vrea să vă împărtășesc, domniile voastre, viitorii cititori ai blogului meu, câteva dintre multele gânduri care mă „cutreieră”. Mi-am intitulat, cu câteva luni în urmă, rubrica pe care o scriu într-o revistă culturală locală, „Colecția de gânduri” (la fel mi-am numit şi blogul de față, deci e clar că am inspirație, nu?) şi, începând de mâine, am să scriu (postez? da, postez!) câteva dintre articolele deja publicate acolo. Acum, fiind începutul, am emoții, aşa că aş vrea să vă spun doar ce imensă bucurie mi-a făcut zăpada care a căzut zilele astea. Eu sunt foarte fericită când ninge. E drept, mă mai întreb, uneori, ca tot omul cu nostalgii, „Où sont les neiges d'antan”, dar asta nu are absolut nicio legătură cu omătul. Deci, iată, dintr-un sat muscelean acoperit de nea, vă salut şi vă aștept aici să-mi citiți rândurile... 

    P.S. După câtva timp, mi-am dat seama că nu prea citește nimeni ce scriu eu aici (sau, mă rog, foarte puțini), dar mi s-a părut mai potrivit să continui, căci îmi place să scriu. Și am mai hotărât ca toate titlurile să aibă ceva legătură cu cuvântul „gânduri” (neapărat la plural!) Deci... o să revin pe propriile urme (așa cum am făcut şi cu pozele, căci am învățat mai târziu cum trebuie puse în text).

Azi, doar câteva gânduri (și ălea necăjite tare)

    MOTTO: „ Când sunt supărat(ă), cânt. Pe urmă, îmi dau seama că vocea mea e mai groaznică decât supărarea .” (Anonim)      De fapt, ca să...