Gânduri bezmeticite şi dezmeticite

                   
                                           

                                                                              MOTTO:        

       "Întotdeauna, într-o situaţie grea, există cel puţin o şansă de a învinge."

                                                                               Kong Fu Tzu (Confucius)

       Pentru cei care au mai citit, când şi când, ceea ce scriu eu pe aici, voi arăta acum urmarea experimentului meu de luna trecută. Vă amintiţi, domniile voastre, ce postam eu sub un titlu spectaculos (ei, aş, aşa vreau eu să mi-l închipui, pentru că, faţă de ceea ce văd prin presa de scandal, ăsta ar putea fi titlu de teză de doctorat), şi anume, "Gânduri despre un experiment (aproape) paranormal", într-o miercuri, 3 iulie 2013? 

          Nu, nu vă mai amintiţi, sunt sigură. Ziceam atunci că o să încerc să trăiesc o lună cu 250 de lei (noi), adică cu mai nimic. Şi că o să relatez cum am supravieţuit. Ei, bine, iată-mă! Me voilà! Eccomi! Ta, da, here I am! (Asta, aşa, ca să mă joc, şi ca să mă laud că mai ştiu şi eu câte ceva în limbi străine). Sunt destul de vie (şi vioaie), am mâncat în disperare produse din mica mea grădină de zarzavat (dovlecei, roşii, morcovi, fasole, ceapă, alte verdeţuri, sub toate formele şi în toate combinaţiile posibile), am mai luat nişte bănuţi (foarte anemici) pe câteva ore de meditaţie la franceză şi pe tehnoredactarea unor texte şi... a venit pensia! Yupiii!

         Însă, din nefericire pentru mine, situaţia din luna aceasta este tot cam aceeaşi, deci experimentul meu continuă. Şi, ca şi filmele alea care au o a doua, a treia, a patra parte, devine din ce în ce mai neplăcut şi greu de "digerat". Mi-am plătit rata de la împrumutul făcut, am plătit facturile, şi acum mă uit cu jale la cele trei sute de lei, care mă privesc, la rândul lor, destul de înfricoşate, din portofel. Ei, ce mai contează, am văzut deja că experimentul merge. Ştiu, asta nu prea e viaţă! Din punctul meu de vedere, nu prea e viaţă dacă nu-mi pot cumpăra cărţi, parfumuri, flori, ceva ciocolată (mai rar!), şi, de asemena, să nu pot călători pe unde aş vrea, dar eu să fiu sănătoasă, că voi trece peste aceste luni grele.
           Şi, nu, nu voi putea nici anul ăsta să călătoresc pe-aici:

         

Gânduri despre uitare

    În definitiv, ce dacă mai uităm? Uitarea face bine la moral, ne ajută să trecem peste momente înfiorător de grele şi ne face vindecarea, după mari dureri, mai rapidă. Eu cred că am mai scris pe aici*, mai cu îngrijorare, mai făcând haz de necaz, de faptul că uit. V-am spus (de vreo trei ori, dar ce mai contează!) şi bancul cu ardeleni** despre uitare, am pus peste tot margarete (care, paradoxal, dar şi comic, îmi aduc aminte de uitare), am pus, iată, şi bucheţele de nu-mă-uita, dar adevărul este că da, mai trebuie să şi uităm câte ceva. Eu uit cu mare uşurinţă durerile avute, traumele sufleteşti, uit oamenii care m-au rănit dar, ca o Balanţă care se respectă, nu prea iert. Adică, iert, dar cam greu. Aici trebuie să mai "lucrez" un pic. Pentru că Iertarea, ca şi Iubirea dăruită necondiţionat, îţi eliberează sufletul de orice greutate.

    Am scris rândurile astea despre Uitare (la Iertare o să mai revin, că am mai multe de zis) după ce am văzut o fotografie pe Facebook. (Da, o să ziceţi, unde altundeva, că doar pe acolo pierzi vremea!). Nu poza în sine era de milioane, ci textul*** care o însoţea. Nu ştiu cine a avut ideea, nici nu mă interesează, şi poate că poanta nu e grozavă (la început, şi mie mi s-a părut că e o cruzime să râzi de aşa ceva), dar eu găsesc aici chintesenţa spiritului nostru, al românilor, felul nostru de a râde, de a fi ironici şi autoironici, felul de lua în râs mai ales lucrurile care ne sperie, chiar şi Moartea (vezi Cimitirul Vesel de la Săpânţa) şi cred cu tărie că lucrul ăsta ne va salva.

NOTE DE SUBSOL:

* Aici, pe blog, dar şi prin alte locuri...

** Doi ardeleni în vârstă stau de vorbă:

- Cum o duci, mă Văsălie?

- No, bine, numa' cam uit...

- Ioi, şî io la fel!

- No, dar am mers la doftor şî mi-o dat ceva pilule şi amu' nu mai uit!

- Dă-mi, mă, şi mie numele doftorului, să merg şi io la el.

- Numele doftorului, păi, numele... Mă, Ghio, cum îi zice, mă, la floricica aia albă, cu mijlocul galben?

- Margaretă?!

- No, aşe! Fă, Margareto, cum îi zice la doftoru' ăla?!
 

*** Discuţie între două bătrâne de la ţară, aşezate pe prispă:

      - Cum îi zice, Mărie, doctorului ăla neamţ care  m-a făcut să-mi pierd capul?

      - Alzheimer!

Gânduri zâmbăreţe

                                                    Motto:

„Un surâs nu costă nimic, dar înfăptuieşte mult. Nu ţine decât un minut, dar amintirea lui dăinuie câteodată o viaţă întreagă. Nu poate fi cumpărat, cerşit, împrumutat sau furat. Trebuie doar dăruit. Aşa că, dacă în  drumul vostru întâlniţi un om prea trist sau prea obosit ca să vă dăruiască un surâs, oferiţi-i-l pe al vostru. Căci nimeni nu are mai multă nevoie de un surâs decât acela care nu-l poate dărui”.

                                                      Proverb chinez                       

   

            Da, este cât se poate de adevărat ce spuneau chinezii (în cazul de faţă, despre surâs), înţelepciunea lor e seculară şi te poţi "adăpa" din ea la nesfârşit. Ceea ce am observat eu în ultima vreme este că noi, românii, am cam uitat să ne mai zâmbim unii altora. Şi tare ne-ar ajuta. Se poartă rânjetul, hăhăitul nesimţit, surâsul ironic, superior şi, implicit, condescendent şi, mai ales, se poartă zâmbetele false, aduse de "dincolo", de pe la companiile acelea care cred că au training-uri, briefing-uri şi brainstorming sessions pe această temă: cum să zâmbim fals, cum să părem (doar) amabili şi cum să refuzăm pe cineva tranşant, dar cu zâmbetul pe buze.

         Sunt de acord că noi nu prea avem motive de zâmbit, că e mai actual decât oricând "râsu'-plânsu'" pomenit de Nichita Stănescu, dar dacă tot facem un efort pentru a uşura necazul unui semen, măcar să-l facem până la capăt: când zâmbim cuiva, apoi să o facem din toată inima, sincer, zâmbetul să nu fie doar pe buze, să apară în licărul jucăuş al ochilor, să ne punem tot sufletul într-un surâs. Am citit undeva că dacă zâmbim, chiar când vorbim la telefon cu cineva, acel cineva se va simţi mult mai bine. Să încercăm să zâmbim mai des. Ne facem bine şi nouă, şi celorlalţi. Haideţi, domniile voastre, să încercăm!

Gânduri uimite de un experiment (aproape) paranormal

        Da, domniile voastre (adică acele opt-nouă persoane drăguţe care binevoiesc să citească ceea ce scriu eu aici), trebuie să vă mărturisesc că, de data asta, am ales titlul numai de dragul senzaţionalului, cum fac ăia de pe la tabloide. E adevărat că gândurile mele au fost (şi mai sunt încă) uimite de acest experiment pe care îl fac acum, dar asta nu are nimic de-a face cu paranormalul, e un lucru pe care îl trăiesc, cred eu, zeci de mii de români.

     V-am spus în scrierea precedentă că am avut cheltuieli mari, că sunt împrumutată până peste cap, că nemernicii de la CEZ mi-au luat aproape ultimii bani, că sunt stresată şi plină de resentimente. Ei bine, mi-am recăpătat un pic, vorba japonezilor, "wa"-ul. Am muncit mult, am citit, am scris, mi-am pus muzică (Tina Turner cu "The Best", pentru încurajare, Gloria Gaynor cu "I will survive" pentru suport moral, Nina Simone cu "Feeling good" pentru inducerea unei stări de bine, şi popularul "Hăi, ţurăi!" ca să-mi aduc aminte că sunt româncă şi, vorba aia, "nu mor caii când vor câinii") şi iacă-mă-s gata de experimentul de care vă spuneam.

     Este vorba, doamnelor şi domnilor, de echilibristica nemaiauzită şi nemaivăzută (aici intră tobele!) de a supravieţui o lună întreagă cu 250 de amărâţi de lei. Asta încerc să fac eu acum. După ce, bineînţeles,  mi-am plătit, ca un cetăţean cuminte (şi prost ca oaia) toate ratele, abonamentele, taxele. Ei, cum am reuşit eu până la capăt (dacă chiar am să reuşesc), o să vă spun în jur de 15 iulie, când vine pensia. Până atunci, vă doresc toate cele bune şi să nu ajungeţi să faceţi asemenea experimente.

      Poza pusă de mine în loc de motto, cu acel adorabil urs panda, are şi nu are legătură cu ce "dezbat" eu aici. E vorba de ironizarea rasismului. Care e o formă de discriminare. Ei bine, şi oamenii cinstiţi, cu bun simţ, cu oarece cultură şi cu simţ al umorului (da, recunosc, m-am descris şi pe mine un pic), au ajuns azi să fie discriminaţi, într-o societate unde necinstea, furtul la drumul mare, prostia şi nesimţirea fac legea.