Gânduri însărbătorite

Discuție între doi amici: 
- Azi mi-am făcut C.V.-ul. L-am scris, l-am redactat, apoi m-a bușit plânsul.
- De ce?
- E păcat să trimiți un asemenea om la muncă... 

   Gluma asta am scris-o „în loc de motto”. Poate că găseam ceva mult mai frumos și mai apropiat de titlul postării, dar mărturisesc că nu prea am mai avut chef de căutat. Deci, ați înțeles, domniile voastre, sunt într-o stare de ușoară leneveală. Creativă, să-i zicem! Cât despre titlu, mă gândeam, când mi-a venit ideea să-l scriu, că e un fel de invenție lingvistică a mea, pe care o s-o includ la „licențe poetice”. Dar m-am apucat să-l „gugălesc” și, fatalmente, îl mai folosiseră alții înaintea mea. Nu, hotărât lucru, nu mai poate omul să fie original nici în ruptul capului! Drept pentru care, nu mai scriu nimic azi, dar vă reamintesc una dintre poeziile lui Nichita Stănescu, „Altă matematică”, ce face parte din volumul Măreția frigului (1972).

„Noi știm că unu ori unu fac unu,

dar un inorog ori o pară

nu ştim cât face.

Ştim că cinci fără patru fac unu,

dar un nor fără o corabie

nu ştim cât face.

Ştim, noi ştim că opt împărţit la opt fac unu,

dar un munte împărţit la o capră

nu ştim cât face.

Ştim că unu plus unu fac doi,

dar eu şi cu tine,

nu știm, vai, nu ştim cât facem.

Ah, dar o plapumă

înmulțită cu un iepure

face o roșcovană, desigur,

o varză împărţită la un steag

face un porc,

un cal fără un tramvai

face un înger,

o conopidă plus un ou,

face un astragal...

numai tu şi cu mine

înmultiţi şi împărţiţi

adunaţi şi scăzuţi

rămânem aceiaşi...

Pieri din mintea mea!

Revino-mi în inimă!”

Gânduri de sâmbătă

 

   Iată că s-a mai dus pe Apa Sâmbetei încă o sâmbătă. M-am hotărât să scriu astăzi ceva care să aibă formă (metaforic vorbind) de sandwich. Încep cu un banc, continui cu un bla-bla-bla de-al filologilor, (deci vă plictisesc un pic) și închei tot cu un banc, pentru ca domniile voastre să termine de citit cu un zâmbet pe față.

    Ion și Văsălie stau la taifas pe prispă: - Mă, Văsălie, ce-i cu vânătăile astea pe fața ta? Iar te-ai caftit, la cârciumă? - Nu, mă Ioane, de la tuse mi se trage! - Cum, mă, bolândule, de la tuse? - Păi, dacă m-a apucat tusea în dulap la Ana lu` Dumitru!   

Iacă ce ne zice DEX-ul despre ziua de azi: SẤMBĂTĂ, sâmbete, s. f., adv. 1. S. f. A șasea zi a săptămânii, care urmează după vineri. ◊ Sâmbăta Mare sau Sâmbăta Paștilor = sâmbăta din ajunul duminicii Paștilor. Sâmbăta morților (sau a moșilor) = nume dat anumitor sâmbete din an, în care se fac slujbe de pomenire și pomeni pentru morți. ◊ Expr. A purta (sau a ține cuiva) sâmbetele = a dușmăni, a pizmui, a urî pe cineva; a purta (cuiva) un gând rău, a căuta să facă rău cuiva (sau, la ortodocși, a face pomeniri pentru cineva). A se duce pe apa sâmbetei = a se pierde, a se prăpădi, a se distruge. 2. Adv. a) În sâmbăta (1) imediat precedentă sau următoare, b) (Mai ales art.) Într-o zi de sâmbătă (1), în timpul zilei de sâmbătă, c) (Art.) În fiecare sâmbătă (1). – Din lat. sabbatum (sau sl. sonbota).   

Și Wikipedia ne completează:„Apa Sâmbetei este, în mitologia românească, un râu care izvorăște de sub Pomul Vieții aflat în Paradis. Apa Sâmbetei creează hotarul dintre cele două lumi, „lumea asta” și „lumea cealaltă” sau „lumea văzută” și „lumea nevăzută” (Raiul și Iadul) și este matca tuturor apelor, ea colectând toate apele de pe pământ. După ce înconjoară pământul de 7 sau de 9 ori, periplu în care apa devine din ce în mai puțin pură, râul intră în Sorbul Pământului și se varsă în Iad. După alte surse, apa Sâmbetei izvorăște din rădăcinile Bradului Lumii, patronat de Sfânta Sâmbătă (...) Apa Sâmbetei înconjoară o insulă pe care trăiesc Blajinii sau Rohmanii, ființe mitologice pașnice și foarte credincioase. Blajinii nu știu să calculeze trecerea timpului și, de aceea, sărbătoresc Paștele, numit Paștele Blajinilor, la o săptămână după data reală, în Duminica Tomii, atunci când văd trecând pe apa Sâmbetei cojile de ouă roșii aruncate pe ape de creștini în vinerea ori sâmbăta din Săptămâna Patimilor”.                                                                

Bun, și acum închei: Un polițist dintr-un orășel american cheamă secția de poliție prin radio: - Am aici un caz foarte interesant. O bătrânică l-a împușcat pe soțul ei pentru că acesta a călcat pe podeaua pe care ea tocmai terminase să o spele cu mopul... - Am înțeles! Ai arestat-o pe femeie? - Nu, mai aștept nițel, podeaua e încă umedă!

Două gânduri strecurate printre rânduri

Iată cele două gânduri de astăzi, despre care fac vorbire în titlu. Primul: am impresia că nu mai știu să scriu „de mână”. Am uitat cum e să trimiți o scrisoare sau ce bucurie ai atunci când primești una. Drept pentru care am luat hotărârea să scriu „de mână” cu ocazia Sărbătorilor ce vor veni (ei, ce vă spuneam eu de reclame, și cât sunt ele de insidioase, acum, în timp ce scriu, în minte îmi zumzăie melodia aia veche de la Coca Cola, „sărbătorile vin, sărbătorile vin, mmm...”, deși am mai spus ce părere proastă am despre aspectul comercial luat de acest minunat timp al anului)... Stați așa, că am uitat de unde am pornit. Deci, să reiau, vreau să scriu prietenilor și rudelor câte o scrisoare/felicitare. Sper să mă țină hotărârea asta... Al doilea gând: de fapt ăsta e un gând pe care-l am dintotdeauna, și anume, îmi pare tare rău că nu pot să-mi exprim emoțiile, gândurile, trăirile, în versuri. Nu pot. Adică, pot, în sensul că însăilez niște versuri pline de haz și știu rima „zare” cu „mare”, dar aia nu e POEZIE. Îi invidiez sincer pe cei ce scriu, cu adevărat, poezie. Eu sunt, ca și bietul Monsieur Jourdain, o mare utilizatoare a prozei (și nici aia nu e prea grozavă!) Așa că, mai pe Facebook, mai pe blog, o să postez, din vreme în vreme, câte o poezie ce-mi iese în cale (și care-mi și place, bineînțeles). Acum, o poezie a lui Adrian Păunescu:

„Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „dacă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „nu””
Hai să conjugăm ninsoarea şi uitarea eu şi tu
Timpul pe deasupra noastră ca o sanie să treacă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „însă””
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „hai”
Vai, vom face repetiții pentru iad şi pentru rai.
De ecouri mari de piatră vei fi râsă, vei fi plânsă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „pleacă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „taci””
Prin albastrele troiene să fim liberi şi săraci,
Să uităm ce-nseamnă „totuşi”, să uităm ce-nseamnă „dacă”.

Să uităm academia, tribunalul, primăria,
Veverițe fără nume ne predea curate legi,
Când se va răsti furtuna vorba mea s-o înțelegi
Când vor susura izvoare află c-a murit mânia.

Şi „de unde până unde” să uităm ce mai înseamnă
Să rămânem ai naturii, botezați în necuprins,
La sfârșitul toamnei lumii să ne apucăm de nins
De Crăciun ne fie iarăși dor de vară şi de toamnă.

Vai, sunt râuri pe aicea care merg spre noi cuminte
Vino, să spălăm în ele pata lumii de noroi,
Ca într-un târziu şi munţii să înveţe de la noi,
Darul de-a trăi mai liber fără a rosti cuvinte.

Sunt sătul de vorbe, vorbe, a nimic aducătoare,
Vino să uităm cuvinte şi să învățăm a fi,
De cuvinte fără noimă, de sonorități pustii,
Să spălăm întreaga fire, să trăim cu-ndurerare.

Să uităm ce-nseamnă „lume”, şi „avere”, şi „putere”
Să uităm cuvântul „dacă”, să uităm cuvântul „da”,
Şi-ntr-un veac fără cuvinte, ca doi cai fără de şa
Să trăim tăcând iubirea, fiindcă totul e tăcere.

(Poezia „Veac de tăcere” face parte din volumul Manifest pentru mileniul trei, Editura Eminescu, București)

Gânduri despre leneveală

O să încep prin a scrie nu unul, ci trei citate ce pot fi folosite de mine drept motto la vreo scriere, mai încolo (și care mi-au ieșit în cale întâmplător, iar dacă nu le notez aici, sunt sigură că le voi uita). Primul:

„Privesc viața precum un personaj important de pe ”TITANIC”, s-ar putea să nu ajung la destinație, dar măcar merg la clasa întâi!” (Arthur Buchwald)

Al doilea este un proverb chinez:

„Cel mai bun moment în care puteai sădi un pom a fost acum douăzeci de ani. Al doilea cel mai bun moment este ACUM.” 

Și iată și al treilea (și ultimul!)citat|:

„O viață de tihnă și una de lene sunt două lucruri cu totul separate. Vom avea parte de îndeajuns de mult somn în mormânt." (Benjamin Franklin).

După cum vedeți și din imaginea alăturată, al treilea citat e legat de „tema” de azi. Și anume, iată ce știre (care, zic eu, îndeamnă la leneveală), a apărut în „Ziarul Financiar” de ieri:

 „Ziua de 1 iunie – Ziua Copilului – se va adăuga celorlalte sărbători legale: 1 şi 2 ianuarie; 24 ianuarie - Ziua Unirii Principatelor Române; prima şi a doua zi de Paşte; 1 mai; prima şi a doua zi de Rusalii; Adormirea Maicii Domnului; 30 noiembrie - Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României; 1 Decembrie; prima şi a doua zi de Crăciun”. 

Ce să spun, pe mine nu mă afectează direct chestia asta, eu sunt pensionară, duc o viață de tihnă, dar muncesc ca și până acum. Mă întreb, însă, când toate merg cum merg în țara asta, chiar ne mai trebuia o zi liberă? Pe de altă parte, văd că nu stăm chiar rău în clasamentul orelor lucrate pe an, adică nu suntem chiar ultimii...

Gânduri „roz” despre Black Friday

   După cum știu și domniile voastre, mâine va fi Black Friday. Cred că mulți vor da, ca și mine, aceeași replică anunțării acestui „eveniment”, și anume: ei, și? Eu aș zice că asta este, din nou, o maaare păcăleală și un alt împrumut fără rost. Dar, totuși, m-am uitat ce zice Wikipedia despre această zi (ei, zice cam tot ce credeam și eu):

 „Black Friday (din engleză Vinerea Neagră) este ziua care urmează Zilei Recunoștinței în Statele Unite, și care deschide sezonul de cumpărături de Crăciun. Deoarece Ziua Recunoștinței este ultima zi de joi din noiembrie, Black Friday apare în fiecare an între 23 și 29 noiembrie. Black Friday este cea mai aglomerată zi de cumpărături din Statele Unite. În anul 2009, numărul cumpărătorilor a fost de 134 de milioane de persoane, care au cheltuit în total 10,69 de miliarde de dolari.    Black Friday sau Vinerea Neagră a fost asimilată și de marile lanțuri de magazine din România. Cu acest prilej, marile magazine se întrec în a oferi prețuri și reduceri cât mai avantajoase, astfel încât să atragă clienți cât mai mulți și implicit să obțină profituri considerabile prin amploarea desfacerii. Cu fiecare an ce trece, tot mai multe magazine se alătură inițiativei, în 2014 lista depășind 150 de magazine, dintr-o gama variată de categorii, de la electronice și îmbrăcăminte, până la jucării sau ceasuri originale la reducere de Black Friday. Unele magazine aleg să organizeze Black Friday cu o săptămână înainte de cel tradițional, cum s-a întâmplat și în 2014, când o bună parte din magazine au redus prețurile pe 21 noiembrie. În 2013, Black Friday a adus vânzări fabuloase magazinelor care au participat la promoție: peste 72 milioane de lei Flanco, 18 milioane de euro pentru Emag”.

   Bun, e destul despre asta. Chiar nu merită mai mult. Azi, de fapt, voiam să vă spun despre Castelul de Lut (din Valea Zânelor), construit de Răzvan Vasile și familia sa, la Porumbacu de Sus, în județul Sibiu, de fapt, construcția aceasta fiind un vis devenit realitate. Este absolut fabulos (ca să fiu în temă), adică chiar pare de pe un alt tărâm. Are pagină web (http://www.valeazanelor.ro/), dar am văzut că încă se lucrează la ea, are, de asemenea, și o frumoasă pagină de Facebook (https://www.facebook.com/casteluldelut/), este ușor de găsit la o simplă căutare pe Google, așa că puteți vedea cu ochii domniilor voastre ce și cum. Cred că îl știați deja, dar eu acum am avut chef să scriu despre el. Mie mi-a plăcut mult, e de mers acolo, avem ce vedea. Am pus poza „castelului” pe blogul meu și pentru că îmi place, dar și pentru că patrupedul din fața lui seamănă leit cu câinele meu, Leuț (care, din păcate, a murit anul trecut, de bătrânețe). Era un câine deștept și bun, am ținut tare mult la el. Bun, v-am zis de Black Friday, v-am zis de Castelul Zânelor, v-am zis și de Leuț, o să închei acum cu o glumiță:

„O voce disperată, la telefon, la ora cinci dimineața:

 - Alo! 112? Salvarea?  - Da.  - Vă rog, veniți repede, că în curte e un nebun care sună goarna şi ne-a adus la disperare pe toţi...  - Imediat, daţi-ne adresa!  - U.M. 04032...”

Gânduri despre Lună și luni

   

     În noaptea de duminică spre luni, fiind senin, am putut vedea Luna. Da, era destul de mare. Dar n-am văzut eclipsa de Lună, căci binevoiam să dorm la ora aia. Noaptea trecută au fost nori (păi, se putea altfel?!), deci nu am putut vedea Super Luna, fenomen rar, se pare. M-am uitat acum pe Internet și nu prea m-am lămurit ce-i cu fenomenele astea, pentru că se vorbea mai mult despre ce influență au ele asupra scoarței Pământului și asupra zodiilor. Iată ce scria ieri Mediafax.ro:
   „Apariția simultană a Super Lunii şi a unei eclipse de Lună s-a produs, în noaptea de duminică spre luni, la peste 30 de ani de la desfășurarea unui eveniment similar. Un eveniment astronomic asemănător s-a produs cel mai recent în 1982, iar următorul de același  fel va avea loc în anul 2033, potrivit huffingtonpost.com.
Eclipsa a început la ora 03:11, a avut maximul la ora 05:47 şi s-a terminat pentru români în jurul orei de 07:16. Luna a stat complet în umbra Pământului între 05:10 şi 06:23”.

   Ei, mă rog, n-o să mai insist asupra acestui subiect, ci o să scriu, în continuare, despre lunile anului, mai precis despre denumirile lor populare. Am găsit ceva destul de interesant (scuze, dar n-am avut răbdarea necesară ca să pun diacritice), pe destepti.ro:  

„Ianuarie – Gerar/ Genarie/ Ghenarie/ Calindariu  – cuvantul « ianuarie » (lat. ianua inseamna drum, cale, trecere) isi are originea in limba latina si deriva din numele zeului Ianus Bifrons (Ianus cel cu doua feţe), reprezentat, intotdeauna, cu cele doua fete lipite, privind in directii diferite, catre trecut si catre viitor, catre anul vechi si catre anul care incepe, insemnand totodata « Inceputul » si « Sfarsitul ». Denumirea populara – Gerar – face trimitere la temperaturile scazute ale iernii, dar si la faptul ca, in functie de acestea, oamenii « stiau » cum va fi primavara. Daca nu era ger in ianuarie, atunci se anunta sa fie in martie, aprilie, iar daca de Boboteaza « crapau pietrele » era foarte posibil sa ninga in februarie.                                  

Februarie ( din latinescul februarius) – Făurar/ Luna lupilor – are legatura cu fierar (mester faurar al uneltelor agricole, pregatite in aceasta luna pentru lucrarile agricole din primavara).

Martie (din slavonescul martii, dar derivat si de la numele zeului roman al razboiului Mars) – Mărțișor/ Germănar (Incolţitorul) – denumirea populara face aluzie la nenumaratele legende ale Martei (prezente in toata Peninsula Balcanica), la noi numita frecvent Dochia (Baba Dochia – de unde si traditiile legate de zilele Babei), legende in care intamplarile redau confruntarea/ « razboiul » dintre iarna si primavara.

Aprilie (din slavonescul aprili) – Prier/ Traistă-n Băț – Prier trimite la luna prielnica, iar Traista-n bat este denumirea pentru imprejurarile in care luna aprilie se dovedea a fi capricioasa, friguroasa, secetoasa si cu vant.

Mai (lat. maius) – Florar/ Frunzar/ Pratar (din latinescul pralum – pajiste) reflecta timpul infloririi , al inverzirii, de aceea oamenii obisnuiau sa spuna ca este vremea in care « raiul coboara pe pamant ».

Iunie (din sl. Ijuni si de la numele zeitei Junona, patroana casatoriilor) – Cireșar/ Cireșel – vremea la care se coc ciresele.

Iulie (din sl. Ijuli) – Cuptor - si-a castigat aceasta denumire datorita temperaturilor ridicate, adesea caniculare.

August (din latinescul augustus) – Gustar/ Secerar – Gustar marcheaza primul “gustat” al strugurilor, Secerar trimitand la primul secerat si, in general, la inceputul recoltatului de cereale, fructe, legume.

Septembrie (din grecescul septemvrios) – Răpciune (lat. raptionem – seceris)/ Vinițel/ Viniceriu – este prima luna de toamna, cu vreme schimbatoare, dar si perioada in care se recolteaza strugurii si se prepara vinul.

Octombrie (sl. Oktovrii)– Brumărel – cad primele brume, iar daca ploua mult si marunt, aceasta luna poate anunta o iarna grea.

Noiembrie (sl. nojenbri) – Brumar – indica o vreme si mai rece decat in Brumărel.

Decembrie (lat. december) – Undrea/ Andrea/ Ningău  – Undrea face aluzie la “intepaturile” gerului, iar Andrea este o pronuntie populara referitoare la Sfântul Andrei, a carui zi se sarbatoreste la sfarsitul lui noiembrie, dupa care incepe ultima luna a anului. Daca va ninge in Undrea, vara urmatoare, luna iunie mai ales, va fi ploioasa”.

Gânduri în straie de duminică (în reluare)

    Duminică. Afară bate cu încrâncenare vântul, e frig, a plouat toată noaptea, iar dimineață, ploaia încerca să se transforme în zăpadă. Vreme de stat la gura sobei. Am postat două-trei glume pe Facebook, m-am învârtit de colo-colo, am citit un pic, și acum am poposit la blogul meu. M-am uitat la ce scriam, pe timpul ăsta, în 2012, când au fost alegeri parlamentare. Ei, bine, cam știu domniile voastre ce puteam scrie, oricum, concluzia mea a fost un „bleah” nu tocmai academic, care rămâne valabil și anul acesta. Timpurile erau deci cam aceleași, însă timpul era cu totul altfel, ca și dispoziția mea, pe alocuri. Iată:

                                                                                                    MOTTO:                                 

 „It's a new dawn,/ It's a new day/ It's a new life for me, yeah/ And I feeling good”

                                                                               (Nina Simone, „Feeling good”)

    E toamnă, e de fapt ceea ce numim o..."vară indiană" şi, vorba cântecului pe care îl ascult în timp ce scriu, din care am şi citat un pic în motto, chiar "mă simt bine". Nu ştiu cât va dura starea aceasta de graţie şi nici nu prea contează, ceea ce e important e că acum chiar mă simt bine. Am nelinişti încă, am frustrări, mă doare sufletul că, uneori, oameni care îmi sunt dragi, nu mă înţeleg, mă uită, sau pleacă la Ceruri, mă simt, când şi când, mult prea singură, am regrete sau spaime, dar acum, ducă-se toate, mă simt bine! Şi spun asta cu sinceritate, să nu vă inducă în eroare titlul, faptul că am pus gândurilor mele haine de duminică, nu înseamnă că le-am împodobit sau înfrumusețat ca să "dea bine", ci înseamnă că, aşa cum ziceau bunicii mei înainte de a merge la slujba de la biserică, le-am "primenit".

    Bun, o să închei această rememorare cu două glume, pentru că nimic nu face mai bine, în zile de-astea mohorâte, decât un râs sănătos:

   O tipă îi spune prietenului ei din copilărie:                                                                                    − Când mă voi mărita eu, să știi că multi bărbați vor suferi.                                                     − Păi, cu câți vrei să te măriți?

  Un țigan se prezintă la stomatolog. După ce se uită în gura lui, medicul zice:

   - Domnule, nu înțeleg de ce ai venit la mine. Ai toți dinții îmbrăcați în aur...
   - Haoleo, să-ţi trăiască familia, dom' doctor, am venit să-mi pui o alarmă!

Gânduri cu repetiție, o frântură de amintire, un déjà vu...

  

    Da, recunosc că unele dintre gândurile mele mă uimesc prin felul cum se repetă. Iată, spre exemplu, ce scriam acum trei ani, în aceeași zi (doar că era într-o miercuri), punând ca motto câteva versuri din melodia „Varză” a celor de la „Vița de vie”: „Alexe, Alexe, Alexe / Aprinde-ţi din stare, aprinde şi clipa / Aproape e seară şi n-am făcut nimica / Stinge lumina, mai lasă doar o rază / Trage cortina şi să ne facem (varză).”
    „Azi, pe când afară ploua mărunt, "mocănește", ploaie de toamnă hotărâtă să țină muuuult, mi-am făcut de lucru prin casă, bineînțeles. Nu, n-am citit, că nu prea mai am ce, şi numai gândul că e cazul să-mi cumpăr ceva cărți mă face să plâng (prețuri mari, eu fiind în şi mai mare perioadă de "strâns cureaua"). Am scris ceva, am udat florile din glastre, am făcut curățenie, am aprins focul, mă rog, chestii foarte anoste, domniile voastre. Pe urmă, în timp ce pritoceam varza, m-am gândit (ei, da!) că noi, românii neaoși, nu-i acordăm acestei minunate murături locul cuvenit pe podiumul de premiere în ale bucătărelilor. Coreenii (cei din Sud) au un muzeu dedicat verzei murate (la ei, kimchi). Şi tot atunci, admirând fără pic de modestie minunea de varză murată pe care am "prestat-o" (şi care e aproape făcută), m-am gândit, „filosofic” și autoironic, că este tare bine, într-adevăr, să ne bucurăm de lucrurile mărunte ale vieții...”
    Ei, dacă astăzi nu ar fi duminică, toate s-ar desfășura cam la fel, mai puțin pritocitul verzei. De unde trag eu concluzia: „Ah, Lavinia, cât de previzibilă și tipicară poți să fii!” Mai am, când și când, puseuri de răzvrătire împotriva monotoniei vieții mele, dar rămân mai toate la nivel de vorbe și vise-cu-ochii-deschiși. Dar îmi rămân amintirile și acestea sunt minunate (în mare parte). Și se declanșează în mintea mea într-un mod foarte proustian (vine de la Proust, nu vă gândiți la alte alea...). De exemplu, de câte ori aud cuvântul „strugure”, mă gândesc la Păunești, la nesfârșitul cules, cu elevii, pe dealurile cu șiruri luuuungi de viță-de-vie, care pe atunci mă obsedau, le visam și noaptea, dar acum îmi amintesc doar de discuțiile noastre pline de lucruri interesante, dar și de glume (sau bancuri interzise, ah, ce fior de clandestinitate!), de mesele câmpenești luate cu copiii, felul cum unul dintre colegi, profesor de română, de o mare cultură și de un umor colosal, ne cânta, parodiind un cântecel al rusoaicei Alla Pugaciova, „ah vernisaj, ah vernisaj / kakoi portret, kakoi peizaj”. Și, evident, de câte ori aud cuvântul „vernisaj”, se produce un declic și revăd toamnele păuneștene, prietenii, oamenii cu sufletul ca pâinea caldă, dealurile pline de larma copiilor ce culegeau struguri, ce mai, revăd o parte din tinerețea mea...
    P. S. Îmi cer scuze că am scris așa mult, dar „m-a luat valul”, cum se spune. Dacă vă întrebați (dar sunt sigură că nu!) ce-i cu poza cu Chip și Dale, ei bine, sunt gândurile mele, guralive ca și mine!

Peregrin printre gânduri

          MOTTO: „Memoriile" sunt numai amintirile care îţi convin”.(Tudor Mușatescu)
     Am plecat în această peregrinare printre gânduri (și anume, acele gânduri despre trecut, care se numesc amintiri) o dată, pentru că duminică am simțit, deodată, imboldul de a-i telefona unei prietene din Păuneștii Vrancei (acolo unde mi-am făcut apostolatul ca profesoară) și, a doua oară, pentru că văd mereu pe ecran, de câte ori deschid televizorul, făptura blondă și foarte vorbăreață a Alinei Gorghiu. Ce legătură au acestea? Păi, o să vă spun îndată. În prima zi când am poposit la Păunești, urmând să fiu profă de franceză, directorul școlii m-a dus la casa doamnei Gorghiu, o învățătoare pensionară, cu scopul de a sta la dânsa în gazdă. Ne-am înțeles asupra detaliilor, îndrăznesc să spun că ne-am și simpatizat reciproc, așa că m-am instalat în camera mea și apoi doamna m-a invitat la masă. Era acolo și nepoțica sa, Alina (da, politicianul de azi!), cred că avea vreun an jumătate, o frumusețe de copilă, cu obrăjori dolofani și niște minunați ochi albaștri. Începem să mâncăm, cred că sarmale (foarte bune, de altfel!) și, la un moment dat, o aud pe gazda mea zicându-i micuței: „Ăleu, dragu` bunișii, nu mai mânca așe di răpidi, că ți sî fași chișcuța țâfoi!” Eu, exagerând un pic, i-am zis doamnei să-mi traducă și mie, căci după cuvântul „răpidi”, nu prea am mai înțeles nimic. Ne-am amuzat amândouă copios. Perioada cât am stat la doamna Gorghiu a fost minunată. Pe urmă, după ce am plecat din Păunești, am aflat că doamna Gorghiu a murit, iar vestea m-a întristat din cale-afară. Acum vreo doi-trei ani, mă bătea gândul să reiau legătura cu părinții Alinei, adică Mihai și Doina Gorghiu, cu care mă împăcasem excelent. În prezent, gândul ăsta nu mă mai bate. Cred că trăim nu în lumi diferite, sau în planuri spațiale și temporale diferite, ci pe planete diferite...