Gânduri. Punct. Şi de la capăt

                                 MOTTO:

„Cu penele altuia te poţi împodobi, dar nu poţi zbura.

 Acest lucru nu-l prea ştiu oamenii, dar îl ştiu păsările”. 

                                  Lucian Blaga

          După cum vedeţi, domniile voastre, începând cu anul acesta, adică din 2012, nu mai am de gând să-mi numerotez „episoadele” (adică articolele publicate în "Pietrele Doamnei") pe care le voi pune la rubrica „Colecţia de gânduri”, în care v-am împărtăşit şi o să vă mai împărtăşesc (fatalmente!) din panseurile mele. Mă cam deprimă când văd că se adună atâtea „episoade”, căci în minte îmi vine imediat gândul acela care, cred eu, ne mistuie pe toţi, cel despre trecerea timpului, despre anii care ni se adună în spate, însoţit de uşorul frison de teamă că nu putem să încetinim deloc, oricât am încerca, al vremii galop, mă rog, aţi priceput ce vreau să spun. Şi, am ales acest foarte înţelept motto pentru scrierea de azi din cauza unei mocnite indignări care mă chinuie de multă vreme, anume aceea privind imitarea cu orice preţ, împrumutul în limba noastră a unor cuvinte de care nu e neapărată nevoie. Mă gândesc că dacă eu, absolventă de filologie, sunt uneori siderată de atâtea neologisme, cuvinte pompoase şi anglicisme ce apar în vorbirea cuiva sau într-un text, ce să mai vorbim despre cei care au ceva probleme chiar cu limba română. Şi am să vă explic imediat de unde a pornit totul şi de de am reluat subiectul. 

      Ei, bine, domniile voastre, trebuie să vă mărturisesc că am avut, zilele trecute, o experienţă de-a dreptul traumatizantă. Şi, pe cuvânt, nu exagerez cu nimic când afirm asta. Bine, trauma asta era mai veche, dar acum a fost picătura care a umplut paharul. Neavând de lucru (în sensul că „cine m-a pus să fac asta”, nu în acela că nu aş fi avut ce face, că sunt destule, slavă Domnului!), am căutat pe Internet ceva despre concursuri literare, nu pentru că aş fi vrut să particip la vreunul, pentru că mie îmi place să scriu doar pentru sufletul meu (articolele din această revistă sunt, evident, excepţia care confirmă regula), ci aşa, pur şi simplu din curiozitate, ca să aflu cum se desfăşoară aceste manifestări. După ce, pe forumul unuia dintre concursuri, am aflat că premiile sunt date, în mare parte, nu pe bază de talent, ci pe bază de rudenie, sponsori sau diverse interese, am trecut sastisită mai departe. Ei bine, la un alt concurs, la datele despre condiţiile de participare se spunea că, citez: „cei cinci finalişti de la secţiunile POEZIE şi PROZĂ, până la decernarea premiilor, vor avea parte de un sejur (hm, nu înţeleg ce au autorii textului împotriva cuvintelor româneşti „şedere” sau „scurt concediu”, n. a.) de o săptămână la (...) şi aici se vor organiza sesiuni de scriere creativă, ateliere de performance, happening, lecturi publice, workshops-uri, la care vor fi invitaţi specialişti din domeniu”.
       Uau! După ce am stat o vreme şi mi-am revenit din uluială, m-am hotărât ca, timp de o săptămână, să intru în silenzio stampa. Şi asta, aşa, ca să mă pedepsesc că sunt aşa în afara lumii ăsteia moderne şi a termenilor ei luaţi cu toptanul din alte limbi (mai cu seamă din limba engleză). În regulă, săptămâna mea de tăcere autoimpusă (mă refer aici la faptul că nu am mai scris nimic, pentru că mi-ar fi fost practic imposibil să trăiesc o săptămână fără să vorbesc!) a trecut, şi vreau acum, până voi comenta micul text de mai sus care, cum vă spuneam, m-a traumatizat de-a dreptul, să vă spun ceva despre silenzio stampa, deşi sunt sigură că domniile voastre ştiţi despre ce e vorba. Îmi cer scuze, e deformaţie profesională, dascălii nu se pot abţine de a explica, mereu şi mereu, totul. Termenul acesta se pare că ne vine din domeniul sportului. La Campionatul Mondial din 1981, antrenorul Enzo Bearzot le-a interzis jucătorilor săi din „scuadra azzura” să ţină vreo conferinţă de presă. Deci, conferinţă de presă (conférence de presse, press conference, conferenza stampa) se vede că e opusul zicerii noastre de mai sus. Ei, din păcate, pe meleagurile noastre mioritice, (pe lângă faptul că nu există un echivalent în limba română al expresiei, ce defineşte un fel de „grevă a tăcerii”, dar aplicată şi la scrisul în ziare), se fac mult prea multe conferinţe de presă, (sau talk-show-uri, sau workshops-uri, sau meeting-uri, ca să fim în tema zilei) şi nimeni nu mai vrea să şi tacă puţin. 

       Deci, cum spuneam, nu am mai scris nimic timp de o săptămână, pentru a mă pedepsi că sunt aşa de ruptă de lumea „modernă” şi de manifestările ei, total aiuritoare pentru mine. Pe urmă, având de făcut penitenţă, am căutat în dicţionare mai întâi cuvântul „happening” şi am aflat că este un americanism, cu înţelesul de „spectacol spontan, improvizat”◊ „Unii îmi povestesc ce i-a impresionat îndeosebi. Îi impresionează mai ales «happening»-urile, acele manifestări-spectacol care, de fapt, nici nu țin de artă.”◊ „În istoria teatrului, de la începuturi, au existat nenumărate spectacole lipsite de un text inițial și bazate în foarte mare măsură pe improvizație, după cum cunoaștem și în zilele noastre forme ale teatrului, happening-ul, de pildă, în care spontaneitatea joacă rolul hotărâtor.”◊ „Formă de manifestare artistică, de comunicare interumană sau de comportament socio-cultural, happeningul a devenit un mod de viață, înglobând spectacolul străzii, spectacolele de sală sau pur și simplu în aer liber, în stațiile de tramvaie, în parcuri, absolut pretutindeni unde ajung oamenii.” [pron. hépening] (din engl. americ. happening; cf. fr. happening)”. Îmi cer scuze pentru citatul acesta cam lung, dar asta era definiţia şi acestea erau exemplele date de dicţionar. Dar mă întreb de ce, pentru numele lui Dumnezeu, autorii textului nu au preferat românescul „improvizaţie”? 

      Despre „performance” văd că dicţionarul îmi spune că înseamnă şi „spectacol” şi „performanţă” şi „îndeplinire”. Deci sunt şi mai nelămurită. Ori exprimarea e uşor pleonastică, ori amărâtul de cuvânt românesc „performanţă” trebuie folosit doar în sport, ori cei care au scris asta sunt nişte snobi. Şi, în fine, „workshop”, cuvânt englez care are ca traducere principală „atelier”, deci un loc unde se munceşte. Deci, ca să rezum, cuvintele astea existau şi în română, nu ştiu de ce ne e ruşine să le folosim şi ne repezim ca nişte hămesiţi la termenii străini. A, să nu înţelegeţi că sunt împotriva împrumuturilor din alte limbi, sunt domenii de activitate în care ele sunt chiar necesare şi nu am de ce să mă opun la acest lucru. Îmi amintesc, legat de aceasta, că domnul Pruteanu exagera un pic, când insista să avem tradus în româneşte totul, chiar şi termenii de la calculatoare, de exemplu „mouse” („şoarece”), „site” („sait”), însă avea dreptate când susţinea că trebuie să avem o limită în a împrumuta cuvinte străine. Abuzul de neologisme şi de anglicisme mi se pare ceva pe care îl practică (cu o îndârjire şi o obstinaţie demne de o cauză mai bună) doar cei care vor „să se dea mari”, cum se spune într-un limbaj mai puţin colocvial. Aţi observat acest fenomen, apare şi-n vorbire, şi-n scris, apare şi pe firmele de la societăţi sau magazine. E chiar ilar uneori să vezi o coşmelie unde se vând mărunţişuri numită, cu ifos, „Boutique”, sau o crâşmă ordinară numindu-se „Pub”. Şi eu folosesc cuvinte din franceză sau engleză, când mi se pare că dau o savoare aparte scrierii. Însă totul trebuie să aibă o limită, impusă de bun simţ şi de simţul ridicolului, dacă nu de respectul pentru limba maternă, şi eu am credinţa că, dacă ai într-adevăr ceva de spus, de comunicat celorlalţi, asta se poate face foarte bine şi în limba noastră română, aşa frumoasă şi expresivă cum este ea, fără să mai o împănăm cu atâtea cuvinte străine (unele folosite chiar incorect). Mă voi opri aici cu neînsemnatele mele indignări, însă sunt sigură, voi găsi multe alte exemple, aşa că voi relua acest subiect cât de curând.
       P.S. Şi, nu, nu este doar o simplă ameninţare, chiar îl voi relua...
 

     

Gânduri despre Ziua Îndrăgostiţilor

  Mie, mărturisesc sincer, domniile voastre, nu-mi este pe plac sărbătorirea Zilei Îndrăgostiţilor după modelul american. Una la mână, avem şi noi Dragobetele nostru, românesc, de ce trebuie să importăm sărbătorile altora, a doua, că Dragostea ar trebui celebrată în fiecare zi (şi, credeţi-mă, vă spune asta o persoană care nu prea are parte de dragoste, cel puţin nu în acest moment şi, mă rog, care nici în restul vieţii nu a fost răsfăţată cu aşa ceva...) şi, în fine, în al treilea rând, sărbătorirea asta, după ce şi-a pierdut semnificaţia iniţială, religioasă, este o invenţie a comercianţilor care vând astfel tot felul de lucruşoare cu inimioare şi floricele pe ele. Astea fiind zise, am să încerc să şi ilustrez cele zise de mine mai sus, prin zicerea de mai jos.

"Întâlnire de gradul trei" în gânduri

         MOTTO:

„Secretul de a fi nefericit constă în a avea răgazul 

necesar pentru a-ţi bate capul să vezi dacă eşti 

fericit sau nu. Leacul constă în ocupaţie, căci 

ocupaţia înseamnă preocupare, iar omul 

preocupat nu este nici fericit, nici nefericit, 

ci, pur şi simplu, viu şi activ, ceea ce   

este mai plăcut decât orice fericire (...)”   

               George Bernard Shaw

          Zicerea aceasta pe care am ales-o ca motto pentru articolul de faţă (cred că aţi observat, domniile voastre, noua pasiune care mă devoră şi anume aceea de a pune, nu contează la ce, câte un cuvânt de început, o deviză, o idee călăuzitoare), este foarte adevărată şi îşi va păstra etern, zic eu, acest adevăr pe care îl cuprinde. Aşa şi este, când nu muncim, nu avem o preocupare, nu avem o pasiune, nu avem un ţel de urmărit, ne apar în minte tot felul de gânduri, pictate în culori foarte închise, tot felul de întrebări fără răspuns şi, vorba stimabilului nenea Iancu Caragiale, „ai intrat la o idee, fandaxia-i gata”. Omul care nu are (sau nu vrea să aibă) ce face, acel om este, de regulă, mai interesat de ograda (şi de capra) vecinului decât de ale sale, şi uite aşa, ca să-i treacă plictiseala, chiar se poate apuca, într-o bună zi, să omoare capra vecinului. Figurat vorbind. Acum, în timpul iernii, truditorii pământului (în rândul cărora m-am „infiltrat” şi eu de vreo câţiva ani, deşi n-aş zice că mă pot lăuda cu niscaiva rezultate notabile, dar măcar e de lăudat intenţia de a încerca, nu?) nu prea au, într-adevăr, ce face pe afară. Da, dar chiar dacă e zăpadă, e ger şi trebuie să stai în casă, poţi avea multe de făcut. Poţi citi sau scrie ceva. De exemplu, poţi aşterne pe hârtie nişte gânduri.

          Eu asta voi face şi, în episodul de astăzi adăugat „Colecţiei...” mele, voi porni din nou într-un voiaj (cu ajutorul generos al imaginaţiei, al Internetului, dar mai ales datorită ghesului dat de gândurile mele) şi vă voi invita în Coreea de Sud. Ah, văd deja reacţia domniilor voastre: ochi daţi peste cap, mâini care cuprind înfrigurate fruntea, oftaturi sastisite şi apoi întrebarea, inevitabilă: „iar?” Şi, da, recunosc că recidivele astea ale mele au ceva obsesiv în ele, însă nu mă pot abţine şi, după un timp, trebuie să plec iar în Ţara dimineţilor liniştite, mi-e dor de ea. Atitudinea asta a mea îmi aminteşte de un film pe care l-am văzut când eram adolescentă, o producţie americană din genul ştiinţifico-fantastic, intitulată „Întâlnire de gradul trei” (1977, regia Steven Spielberg, cu Richard Dreyfuss, François Truffaut, Lance Henrikson), unde personajele contactate de omuleţii verzi (sau cenuşii, mă rog) de pe farfuriile zburătoare, se îndreptau, iar şi iar, cu obstinaţie, spre anumite locuri. Acolo, la unul dintre acele locuri, urma să aibă loc „întâlnirea de gradul trei” între extratereştri şi pământeni, şi ei mergeau spre acel loc, ca atraşi de un magnet. Ei bine, aşa simt şi eu, când vine vorba de Coreea de Sud. Simt nevoia, când şi când,  să mă rup de realitate şi să ajung, cu mintea, acolo (şi purtându-vă şi pe domniile voastre, mai cu voie, mai fără de voie, pe acele meleaguri îndepărtate).

          Şi fiindcă am pomenit de extratereştri, uneori civilizaţia coreeană (aşa cum o percep eu din diversele informaţii pe care le-am găsit prin cărţi sau pe Internet şi din nenumăratele seriale şi filme coreene pe care le-am văzut), felul lor de a acţiona, virtuţile lor, felul cum arată oraşele lor, nivelul lor de trai, toate acestea îmi dau sentimentul straniu că eu nu trăiesc pe aceeaşi planetă cu ei sau, şi mai aiuritor, că nu trăiesc în aceeaşi epocă cu ei. Am să vă spun de ce. Nu mă refer aici la frumuseţea locurilor, pentru că şi România noastră are peisaje de vis, nici la ospitalitatea coreenilor, căci şi noi suntem un popor foarte primitor. 
      Vreau să accentuez însă asupra felului diferit de a pune în valoare tradiţiile, talentul, istoria, bogăţiile, locurile şi asupra atitudinii diferite faţă de muncă. Sau, ca să păstrăm proporţiile şi să spunem lucrurilor pe nume, felul cum fac coreenii aceste lucruri, fiindcă noi, românii, aş zice că nu prea le facem (ocupaţi fiind să bârfim, să câştigăm bani mulţi fără a munci din greu, să ne păcălim unii pe alţii, să cârctim la orice, să emigrăm peste hotare şi, în ţară, să tot aşteptăm să ni se dea câte ceva).Vreau să mai lămuresc, însă, un lucru. După cum v-am mai spus, domniile voastre, într-un articol trecut, ceea ce simt eu pentru Coreea de Sud este acea adolescentină stare de îndrăgostire. Vine repede, trece repede, dar e pasională. De aceea, în momentul de faţă, vreau să cunosc mai bine ţara, oamenii, obiceiurile, vreau să aflu lucruri bune care s-ar putea aplica şi la noi, în România. (Şi, da, voi face asta tot în modul superficial care mă caracterizează, dar măcar e mai mult decât nimic). De-a lungul vremii, am mai avut îndrăgostiri din astea, ba de Japonia, ba de Grecia, ba de Tibet, ba de Corsica, ba de Insulele Canare, ba de Cipru...
       Dar singura mare dragoste pe care am avut-o şi o am şi acum, este pentru România. Îmi iubesc ţara din toată inima, o admir şi o respect şi nu mi-e teamă, domniile voastre, să strig asta în gura mare. Nu-i iubesc, recunosc sincer, pe toţi locuitorii României şi aproape că îi urăsc pe cei care o conduc (ştiu, e o afirmaţie dură, dar cu siguranţă ei sunt de vină pentru asta, eu eram dispusă să-i respect, să-i admir şi să-i urmez, dar spuneţi şi domniile voastre, am pe cine urma?). Şi, recunosc, nu pot afirma că ştiu atât de multe lucruri despre realităţile de acolo, din Coreea de Sud, aşa încât să pot face nişte afirmaţii inatacabile, dar nu prea am văzut acolo oameni care să stea degeaba, să scuipe coji de seminţe pe jos sau care să cerşească, nu am văzut hârtii, sticle goale aruncate pe străzile oraşelor şi nici pensionari (sau bătrâni, în general) trataţi cu atâta lipsă de respect, aşteptaţi, cum a spus, cu un cinism nemărginit, un politician de-al nostru, „să iasă din sistem”.
 

         Mă rog, să lăsăm asta, pentru că astăzi, domniile voastre, vreau să vă duc în Insula Jeju, o parte absolut minunată din Coreea de Sud. Jeju-do, singura provincie cu o autonomie specială din Ţara dimineţilor liniştite, a mai fost denumită şi Insula Zeilor. Şi cred că pe bună dreptate a primit acest nume. Se găseşte la circa 100 de kilometri de ţărm, adică de peninsulă şi are o suprafaţă de 1845 kilometri pătraţi. Jeju este o insulă vulcanică, are nenumărate formaţiuni care au fost, cândva, vulcani subacvatici, cum ar fi pitorescul vârf Seongsan („Răsărit de soare”) sau peşteri vulcanice, pline de mister şi spectaculoase prin colorit. Oraşul principal al insulei este Seongwipo. Tot în Jeju este şi Muntele Halla, cel mai înalt din Coreea de Sud, la poalele căruia se întinde Parcul Naţional Hallasan. Această superbă insulă, unde sute de mii de cupluri de tineri, din toată lumea, aleg să-şi petreacă luna de miere, a fost aleasă să participe (şi a ajuns până în faza finală) la un fel de sondaj care să determine cele „Şapte noi minuni ale lumii”. O să scriu despre acest lucru într-un alt articol, însă. Fapt este că această alegere a insulei la un concurs (destul de controversat, totuşi), a contribuit la o creştere spectaculoasă a numărului de turişti veniţi aici să-şi petreacă vacanţa. Doar în anul 2010, insula Jeju a fost vizitată de 950 de milioane de turişti. Jeju este singurul loc de pe planetă care are trei certificate UNESCO (pentru Rezervaţia Bisferei, în 2002, Patrimoniu Mondial, în 2007 şi Geoparc Mondial, în 2010). Insula are de toate: parcuri, locuri de agrement, plantaţii imense de ceai, hoteluri, temple, kilometri de plaje, poduri şi nenumărate cascade. (...)

        O să revin cu continuarea călătoriei.

Margarete şi gânduri...

      
    Fotografia de la blog nu o schimb deocamdată, deşi am uşoare mustrări de conştiinţă că nu am pus ceva locuri de la noi, din România. Ei, îmi place templul ăsta coreean, îmi dă o stare de linişte, asta nu înseamnă că nu-mi plac şi imagini din ţara noastră. Ei, cu starea de linişte pe care mi-o oferă, aici e ceva mai dificil. Dar, după cum vedeţi, am schimbat poza de la profilul meu. De ce margarete? Păi, în primul rând îmi plac, sunt nişte flori frumoase, modeste şi graţioase. Apoi, zodia mea florală este, da, aţi ghicit, a Margaretei şi, în al treilea rând, pentru bancul acela superb, cu Margareta, apropo de uitare (pe care vi l-am spus, n-am uitat încă!)
 
    Margareta, Chrysanthemum Leucanthemum (ah, ce preţios sună denumirea latină pentru o floricică atât de simplă!) este rudă cu crizantema (care şi ea îmi place la nebunie, o asociez în minte cu Japonia) şi cu foarte folositorul muşeţel. Pe lângă frumuseţea ei rustică şi simplă, margareta a fost folosită, dintotdeauna, de îndrăgostiţi care îi smulgeau petalele (cu o inconştientă cruzime) şi murmurau înfriguraţi: "mă iubeşte, nu mă iubeşte..."

Gânduri geruite

 
     Iată-ne şi în februarie. Azi e prima zi a lui Făurar, am putea zice că am scăpat de fratele lui mai mare, Gerar, dar nu. Este un ger de crapă pietrele, de câteva zile bune, şi văd că se încăpăţânează să mai fie. Aşa că voi întrerupe puţin voiajele mele imaginare, pentru că mi-au îngheţat până şi gândurile. Deh, nu că ar fi fost foarte dezgheţate până acum, dar tot mai încercau, săracele, să mai comunice câte ceva. Acum, gata, nu reuşesc să mă mai gândesc decât la sobe, lemne, ceaiuri calde, haine cât mai groase. O să treacă şi asta, eu îmi impun să gândesc cât mai pozitiv (ha, ha!), vă sfătuiesc să faceţi acelaşi lucru şi, cum spune clişeul acela folosit atât de des, să încercăm să avem căldură în suflete.