Da, e duminică. Da, am timp de scris. Da, am revenit în fața laptop-ului după ce, mai devreme, am avut o tentativă eșuată de a „însăila” ceva aici, adică acel ceva cât de cât „citibil” și pentru alții, nu numai pentru mine. Și iată că NU, nu-mi vine nicio idee. Așa că mai reiau (și azi) niște rânduri scrise de mine mai demult.
CUVÂNT DE ÎNCHEIERE
(„Jurnal. Din zori în zori” de Gheorghe Năstase)
Cu ceva timp în urmă, mi-am promis mie însămi că, la orice carte (a altcuiva) pe care voi avea ocazia s-o tehnoredactez, voi scrie și câte un CUVÂNT DE ÎNCHEIERE. Nu o cronică de carte, nu text cu elemente de critică literară, ci doar părerea mea sinceră despre scrierea respectivă, impresiile mele de călătorie printre rândurile ei. Cred că am scris, până acum, vreo trei asemenea „Cuvinte de încheiere”, sau patru, dacă îl adăugăm și pe cel de față. Din păcate, o să mă opresc, pentru o vreme, la acest număr, pentru că mi-au obosit cam mult ochii și, uneori, simt că îmi obosesc chiar și gândurile. Așa că m-am sfătuit îndelung cu mine însămi și am hotărât să îmi acord un „concediu sabatic”. Sper din toată inima că nu foarte lung, căci aș fi de-a dreptul disperată dacă prea multă vreme n-aș mai citi, n-aș mai scrie sau n-aș mai „naviga” pe Internet. La primul volum (apărut postum, pe la început de an 2020), al lui Gheorghe Năstase, intitulat CARTEA ZORILOR, cred că a fost și prima mea scriere de acest fel, pe care mărturisesc că o încercam (ca și acum, de altfel) cu timiditate. Nu credeam, și nu cred nici acum, că am dreptul de „a-mi da și eu cu părerea”. Dar atunci am îndrăznit. Și asta pentru că mi-a plăcut cartea aceea foarte mult, mi-a „mers la suflet”, cum se spune și, așa cum am amintit în „Cuvântul de încheiere” pe care l-am scris la ea, deși nu l-am cunoscut personal pe autorul scrierilor, când am terminat de „procesat” textul, aveam impresia că știu multe, ca după ore întregi de discuții și confesiuni. Și iată că, spre sfârșitul lui 2020, magia se repetă, și am reușit să termin de tehnoredactat, cu sufletul plin de încântare și cu un cuget mult mai îmbogățit, acest „Jurnal”. Voi continua „Cuvântul” de față cu un citat din acea primă carte a autorului Gheorghe Năstase, adică cu niște vorbe scrise de domnia sa prin 1972, și care m-au impresionat prin trăirile exprimate, ce dezvăluiau o adevărată filosofie de viață, totul transmis, mi s-a părut mie atunci (și mi se pare și acum), ușor „încifrat”: „Și află că răsăritul Soarelui nu-l pot vedea din cauza cimentului înălțat peste arbori și a duhului greu al orașului. Pământul nu pot să-l calc, pentru că este interzis. Aerul nu-l pot respira, fiindcă este ars și are gust coclit. Copacii nu pot să-i îmbrățișez, pentru că-i dor rădăcinile bolnave. Apă proaspătă nu pot să beau, pentru că au murit izvoarele. Frunze de fag nu pot mânca, fiindcă s-au născut putrede. Cu pași de cerb nu pot alerga, căci sunt prins la intersecții. Mă poți înțelege de ce zbor mereu spre tine?”
Și acum, despre „Jurnal”. Este vorba de niște însemnări ale autorului, din anul 1971, de la 1 ianuarie până la 31 decembrie. Deoarece „tema principală” a scrierilor zilnice este și acum contemplarea naturii, mai ales a zorilor, mi-am permis să-i adaug subtitlul „Din zori în zori”, care o să revină, ca un laitmotiv, și în partea a doua a scrierii, „Gânduri fugare. Din zori în zori” și în ceea ce am numit „Stihuri din agendă. Din în zori în zori (Din an în an)” sau, în final, „Daruri de suflet. Din zori în zori (Din an în an)”. Și mi-am mai permis să pun niște gânduri ale autorului care nu aveau legătură cu ziua respectivă din Jurnal, ci erau, ca să zic așa, „universal valabile”, sub genericul Gând(uri) fugar(e).
Mărturisesc că o invidiez (la modul drăguț și inofensiv) pe aceea căreia autorul, Gheorghe Năstase, i-a scris în „Jurnal” acele cuvinte frumoase și tandre, în fiecare zi altele. Adică, pe soția sa, distinsa doamnă doctor Margareta Coman Năstase. A fost, și este o femeie iubită la superlativ și cred că i s-a spus zilnic că este iubită, într-un mod extraordinar de frumos și romantic. Am scris „este iubită” pentru că, deși cel care își declara așa de suav și emoționant iubirea e plecat dintre noi de mulți ani, eu cred (ba nu, nu cred, sunt sigură) că iubirea lui a rămas încă, o veghează, și plutește printre stele, nori, raze, aurore, picuri de ploaie, fulgi de nea, flori... Iubirea lui e undeva, ascunsă în zori... Mai mărturisesc că tare aș fi vrut să scriu eu multe dintre cuvintele înțelepte sau metaforele din această carte... Dar, cum am mai spus, nu aș fi niciodată în stare, mai întâi că n-am fost dăruită cu talent, nici cu ceea ce eu numesc „starea-de-poezie”, eu mă chinui doar să însăilez ceva în proză, iar atunci când devin mai „romanțioasă”, am observat că instinctiv schimb registrul și, în următoarele cuvinte, sau mă autoironizez, sau fac bășcălie, sau mă hlizesc, cum se zice prin popor, „ca proasta-n târg”. Și asta pentru că mi-e dificil să-mi dezvălui sentimentele, nu pentru că nu le am. Lui Gheorghe Năstase nu-i era greu deloc să-și exprime și să-și scrie pe hârtie sentimentele, trăirile, gândurile (multe, frumoase și înțelepte) și, mai ales, să le transfigureze în poezie și filosofie. Și acesta este un lucru minunat, căci scrierile rămase de la domnia sa ne încântă acum pe noi toți.
Poate ar trebui să-l imităm pe Gheorghe Năstase și să asistăm la fiecare răsărit de Soare, în toate cele 365 de zile ale unui an. Poate ar trebui să privim în jurul nostru și să admirăm mai mult Natura. Poate ar trebui să ne transformăm și noi în niște adoratori ai zorilor. Sigur că ar trebui. Poate că am descoperi ceva ce domnia sa știa demult, pentru că aflase de la zori, Lună, stele, păsări, munți, gâze, flori, brazi, oameni. Și astfel, poate am fi mai iubitori, mai buni, mai sinceri, mai omenoși, mai sensibili, mai gata să sărim în ajutorul unui semen. Am fi așa cum spune autorul într-un Gând fugar din „Jurnal”: „Când, flămând fiind, ai ajuns să dai bucata ta de pâine unui câine mai flămând decât tine, înseamnă că ai învins ultima rămășiță de egoism din tine”.
Iată și un alt Gând fugar al lui Gheorghe Năstase, de mai târziu, din 31 decembrie 1974: „Acum sunt pe spațiul de timp al secundei zero. Aici este piatra de hotar a timpului necunoscut. Amplific infinitele unde ale secundei și înțeleg iar că mirabilul nostru secol intră în sfera de înțelepciune. Îți dau întâlnire în fiecare clipă, până peste culmea lui. Până atunci, te rog să primești cununa ce-am împletit-o din grâul crescut pe câmpul sufletului meu. Soarele și apa le-am primit de la tine. Pământul a fost al meu, dar primind sărutul tău, e ca și nou. TU și EU formăm ceea ce va fi. Trece clipa zero și aud anul 1975”.
După așa frumoase cuvinte, aproape că mi-e jenă să mai scriu ceva ca să închei acest „Cuvânt de încheiere” al meu. Ce-aș mai putea spune? Ce-aș mai putea adăuga? Toate cele scrise în acest volum trebuie să le descopere fiecare și să le recepteze cum îi șoptește gândul și sufletul. O să vă las acum, pe fiecare, să meditați la acest minunat „Jurnal” și, ca să-l mai citez încă o dată pe autor, în viitor o să încerc și eu, „cu ochii sufletului, să-i descopăr pe cei care culeg petalele celor din urmă trandafiri...”
Prof. Elena (Lavinia) Avram
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu