Cămara cu gânduri...

  

       

Astea-s ultimele două articolașe (scrise mai demult), pe care le postez pe blog. Dacă mă gândesc bine, cred că nici nu mai am altele. E timpul să-i pun iar la muncă pe bieții mei neuroni, toropiți de căldură și „ambetați absolut” de grijile și treburile cotidiene. Să încerce și ei să fie mai creativi...

UN TARDIV CUVÂNT DE ÎNCHEIERE (Marian Toni Mecu, „Opriți-vă, aici e de râs!”)

MOTTO:

„Talentul tău este darul lui Dumnezeu pentru tine. Ceea ce faci cu el este darul tău pentru Dumnezeu.” (Leo Buscaglia)

Ca mai toate lucrurile, și scrierea unui CUVÂNT DE ÎNCHEIERE (la o carte) trebuie făcută la timp. Dar, pornind eu de la zicala „mai bine mai târziu decât niciodată”, scriu acum, în 2021, aceste cuvinte despre cartea de „umor original”[1 a domnului profesor Marian Mecu, apărută cu doi ani în urmă. Să mă explic: cam de vreo șase-șapte ani, eu „practic” ceea ce se numește acum tehnoredactare computerizată, dar n-am avut decât de curând ideea de a scrie, la sfârșit, ceva despre cartea „procesată” de mine. Și, când am început să fac acest lucru, nu am avut nicio clipă pretenția că fac o „cronică de carte”, mi-am spus doar impresiile mele, gândurile pe care le-am avut în „voiajul” printre filele manuscrisului pe care l-am „trecut pe curat”.

Să spun de ce nu am făcut mai demult acest lucru? Întâi pentru că n-am îndrăznit („poate că nu sunt în stare să exprim în „cuvinte potrivite” ceea ce am gândit și simțit în timp ce lucram la acest volum”), pentru că nu-mi place să scriu ceva din obligație, nici din complezență și, în fine, pentru că nu voiam să supăr pe nimeni cu ceea ce scriam. Dar mi-am dat seama că e bine să-mi înfrunt temerile (sau, ca să-l citez, cu ironie/autoironie, pe Ion Creangă, „(...) când privesc în jur, prind curaj”) și am înțeles, cu greu, dar pentru totdeauna că, fatalmente, niciodată în această viață nu o să reușesc să „împac” pe toată lumea, deci nici nu mai încerc.

În vara lui 2019, domnul profesor Mecu mi-a adus manuscrisul pentru o carte pe care voia s-o publice. Se numea, cum am spus, „Opriți-vă, aici e de râs!” Pe atunci, nu scriam „cuvinte de încheiere” (încă). La sfârșitul anului 2019 și în 2020, au venit peste mine valuri-valuri de dureri, am pierdut oameni dragi și, cum știm cu toții, ne-a mai „lovit” și marea, universala pandemie provocată Covid, micul virus „bau-bau”, cu măștile aferente, cu declarațiile pe propriile răspundere, cu prestația uneori jalnică a autorităților, cu frică, cu zvonuri tâmpite și teorii ale conspirației. Și asta m-a dat complet peste cap, iar cuvintele (pe care, de obicei, le am cu mine) au refuzat să se mai aștearnă cuminți pe hârtie. O vreme nu am scris decât pe blogul meu și asta a fost, așa, un fel de terapie. 

Deci, mă opresc acum la această carte, pentru că într-adevăr am râs, chiar în timp ce lucram la ea. Am râs și m-am simțit foarte bine. Dar, în spatele râsului, hazului, în carte este mereu o ironie fină, un sfat sau niște admonestări destul de serioase. E un mesaj transmis de autor și care trebuie înțeles. Mă rog, de către cine vrea să-l înțeleagă. De fapt, știam bine care este stilul maestrului Mecu (cum, pe bună dreptate, este numit) și aici, cu mare bucurie, l-am regăsit.

Domnul profesor Mecu, care a făcut atât de mult pentru Cultura Domneștiului (dar de spre asta se știe prea bine, și voi spune mai multe altă dată, într-o altă scriere), ca toți oamenii talentați și, într-adevăr, mari, m-a încurajat de la început în încercările mele timide de a scrie. Asta era cu ani buni în urmă, când mi-au apărut niște articole în revista domneșteană „Pietrele Doamnei”. Iar faptul că mi-a lăudat prima mea carte apărută (de fapt o culegere de postări de pe blogul meu și niște articole) m-a făcut să am curajul (care-mi lipsește, de obicei) de a aduna material pentru o alta.

Cartea maestrului Marian Toni Mecu (cum își semnează domnia sa scrierile), despre care fac vorbire, a fost prefațată de către prof. Constantin Voiculescu și de prof.dr. George Baciu. Iată ce spune primul despre micul volum de proză și poezie umoristică: „Așa cum precizează autorul acestei cărți, cartea e plină de umor – o formă a comicului, care presupune simpatie și înțelegere superioară față de moravuri și mici defecte de care se râde. Umoristul vede defectele unei situații, ale unui caracter, dar arată o înțelegere surâzătoare, e convins că un grăunte de prostie e în firea lucrurilor.”[2

Prof.dr. George Baciu scrie, în stilul său caracteristic, despre această carte: „Marian Toni Mecu este la a doua carte de autor. Prima – „Terapie cu mecultisme” – apărută-n 2001, arată un umorist de profunzime, ce încurcă și descurcă ițele vieții cu o ironie socratică. Lumea e cum suntem noi... Face haz de necaz. Și profesorul Mecu face haz de necazul lumii.”[3

După tipărire, am primit cartea de la domnul profesor Mecu, cu următoarea dedicație (scrisă cu majuscule, cum obișnuiește dânsul), care mi-a încălzit sufletul și mi-a adus lacrimi în ochi: „DĂRUIESC CARTEA MEA DE UMOR DISTINSEI PROFESOARE LAVINIA AVRAM, PERSONALITATE COMPLEXĂ DE CULTURĂ, PILDĂ ELOCVENTĂ DE BUNE MANIERE, CARE IMPUNE RESPECT PRIN FIECARE GEST, CUVÂNT, PRIVIRE, TON, BUNĂVOINȚĂ ȘI DELICATEȚE”. (AUGUST 2019). Modestia mea (nativă, sinceră, dar uneori potrivnică mie) m-a făcut atunci să-mi zic că aceste cuvinte sunt mult prea flatante pentru mine și că nu le merit. Dar mi-au dat curaj, asta e sigur, și mai multă încredere în mine.

Nu are rost să vă „povestesc” despre poeziile, micile schițe umoristice, pamfletele din acest volum, totul trebuie citit și savurat, se poate râde cu gura până la urechi, se poate cădea pe gânduri, se pot trage învățăminte, fiecare receptează textul într-un anume fel. O să închei cu un citat din carte, în care profesorul, dirijorul, regizorul, scriitorul Marian Toni Mecu își spune, cu emoție, impresiile după ce spectacolul său de estradă, ai cărui protagoniști au fost copiii de la școlile din Domnești, a „ținut afișul” pe scena prestigiosului Teatru de revistă „Constantin Tănase”:

„Succesul a fost deplin. Regizorul, artiștii, cântăreții profesioniști ne îmbrățișau. Criticul de literatură George Muntean nu ne scotea din calificativul EXCELENT. Cei peste șaizeci de copii nu vor mai uita acel eveniment, înainte de care nu dormisem trei nopți. De bucurie, n-am mai dormit alte trei. Am plecat apoi cu ei pe litoral, la Năvodari, gratuit, două săptămâni, alături de toți olimpicii României. Eu n-am avut prea multe bucurii în copilărie. Atunci, am fost cel mai fericit copil. Nici acum nu sunt bătrân. Sunt doar născut ceva mai devreme...”

-------------


[1. Marian Toni Mecu, „Opriți-vă, aici e de râs!” (Umor original), Editura GIMAX, Câmpulung Muscel, 2019.


[2. Op.cit. („Aici de de râs” de Constantin Voiculescu, pag.3).


[3. Op.cit. („O carte despre așa cum suntem” de George Baciu, pag. 5).

&&&

CUVÂNT DE ÎNCEPUT SAU DE SFÂRȘIT

MOTTO: „Un om educat se deosebește de un om needucat, așa cum un om viu se deosebește de un om mort.” (Aristotel)

 

   Nehotărâtă cum sunt de obicei, ca orice „Balanță”, am oscilat între ideea de a scrie pentru această carte câteva vorbe care să fie ca o „predoslovie”, ori câteva drept „postfață”, n-am ajuns la nicio decizie, așa că, în final, m-am decis și am pus titlul de mai sus, iar autorii vor hotărî domniile lor unde vor așeza mica mea „dizertație”. Cartea aceasta, la care o să mă refer acum, a apărut în două volume și se intitulează, mai mult decât semnificativ, și nespus de emoționant, SĂRUT MÂNA, DOMNULE ÎNVĂȚĂTOR (Pagini din istoria învățământului domneștean).

   Autorii cărții sunt trei: în primul rând, profesorul Ion C. Hiru, care aproape nu mai are nevoie de prezentare, pentru că iubitorii de carte, oamenii care sunt pasionați de lectură (din păcate, din ce în ce mai rari în zilele noastre), oamenii cărora le pasă de istoria și tradițiile așezării noastre, numită Domnești, îl cunosc prea bine și îi apreciază uriașele eforturi de pe tărâmul literaturii, istoriografiei, monografiilor, Culturii, în general. Din nefericire, ceea ce a făcut și face domnia sa, această muncă de Sisif, pare uneori o donquijotescă luptă cu morile de vânt.

   În al doilea rând, alături de profesorul Hiru, este fiica sa, Mădălina Elena Felicia Danciu, bibliotecară la Școala Generală din comună, și care, trăind mereu în universul minunat al cărților, înconjurată de ele, a luat din ele cunoștințe cât mai diverse, precum și înțelepciune. Dar, mai ales, a învățat atâtea de la părintele său, și, urmându-l în această grea dar frumoasă îndeletnicire a scrisului unei cărți, iată că s-a aplecat, din nou, cu migală, asupra a zeci de pagini, pentru ca aceste două volume să prindă contur.

   Multe dintre materialele din carte, care au fost revizuite și adăugite de autori, sunt scrieri ale lui Petre Ionescu Muscel, profesor universitar, doctor în Drept, domneștean cu care ne mândrim, și care a făcut multe pentru satul său natal, așa că domnia sa este al treilea autor pus pe frontispiciul acestei lucrări. Spun „este”, deși ne-a părăsit de foarte multă vreme, pentru că documentele lăsate, faptele sale, realizările sale, precum și sfaturile date nouă, tuturor, ni-l păstrează viu în memorie. Sat și învățământ, acestea sunt cele două cuvinte cheie ale cărții despre care facem acum vorbire. Vreau să spun că și eu, ca și autorii cărții, m-am născut la Domnești, Domneștii Muscelului, care azi sunt ai Argeșului. Și am realizat mai târziu că acesta a fost un noroc, pentru că, mărturisesc, nu am priceput de la început că locul acesta, unde-s îngropați străbunii mei, are un „ce” aparte. Și când spun asta nu sunt deloc subiectivă, satul acesta a fost (și, pe alocuri, mai este), așa cum se spune prin Banat, „fruncea”.

   Aici, la Domnești, pe lângă celelalte domenii legate de propagarea Culturii, putem să ne mândrim că întotdeauna a fost și un învățământ de înaltă clasă. Toată lumea, în timpurile adolescenței mele, voia să plece „la oraș”, să-și continuie studiile. Și mulți tineri domneșteni chiar au reușit, cu rezultate demne de laudă, iar paginile acestei cărți ilustrează acest lucru. Se regăsesc aici figuri de dascăli din Domnești (sau stabiliți la Domnești), portrete de foști elevi, figuri de primari, de preoți, cu toții punând umărul pentru luminarea domneștenilor și la înălțarea satului, toți făcând cinste acestui Domnești de legendă.

   Și, apropo de studii, am învățat, în timpul Facultății de Filologie, foarte puțin despre Lucian Blaga. Știți și domniile voastre, prea filosof, prea multe întrebări... Dar, pe urmă, mai ales după 1990, am reușit cu toții să citim mai mult și mai multe, cum ar fi, de exemplu, despre discursul său, intitulat Elogiul satului românesc,[1] în care dezvolta de fapt metafora dintr-o poezie a sa, celebra zicere „veșnicia s-a născut la sat” și argumenta că satul românesc este „singura prezență vie încă, deci nemuritoare, nemuritoare deși așa de terestră, este unanimul nostru înaintaș fără nume”. În cele două volume ale cărții, înaintașii noștri domneșteni au nume, au fapte întru ridicarea satului și luminarea minții pruncilor și, mai ales, tuturor le-a fost drag satul, acest „înaintaș fără nume”. 

   Cartea aceasta, aceste două volume ce conțin un itinerar de suflet prin istoria învățământului și printre nume ilustre ale Domneștiului, ar trebui să fie parte dintr-o altă scriere, așa cum își dorește și profesorul Ion C. Hiru, și cum ne dorim cu toții, și anume dintr-o amplă Monografie a comunei Domnești. „Pentru că merităm”, zic eu, parafrazând o reclamă pe care o vedem mereu la televizor. Merităm noi, cei de azi dar, mai ales, merită Domneștiul, „unanimul nostru înaintaș fără nume”. Poate că, dacă din nou, ca în trecut, și noi, cei de azi, vom pune fiecare umărul la această măreață „lucrare”, ea se va făptui...

   O să vă las, domniile voastre, să vă faceți propria impresie despre această carte și am să închei, cum am și început, adică cu un citat: „Adevărații învățători sunt aceia care se folosesc pe ei înșiși ca poduri peste care își invită elevii să treacă; apoi, facilitând trecerea acestora, prăbușindu-se cu bucurie, îi încurajează să le creeze și ei pe ale lor”. Acestea sunt cuvintele scriitorului grec Nikos Kazantzakis și sintetizează, mult mai bine decât mine, conținutul acestei cuprinzătoare și pilduitoare cărți.

                                                                                   Prof. Elena (Lavinia) Avram

[1] Lucian Blaga, Elogiul satului românesc, discurs de recepție la Academia Română, susținut în data de 5 iunie 1937, publicat în volumul „Izvoade – eseuri, conferințe, articole”, Editura Minerva, București, 1972, p. 2.