Gânduri ce vor să-și facă seppuku

    Am pornit să scriu acum ceea ce, de fapt, nu am scris alaltăieri, când am citit o știre care efectiv mi-a pus gândurile „palancă la pământ”. Iată știrea, preluată de adevărul.ro, apărută sub titlul SE ÎNTÂMPLĂ ÎN JAPONIA: o întreagă companie le cere scuze clienților pentru că a mărit prețul unui produs după 25 de ani:

   „Fabricantul Agaki Nyugyo a adăugat 9 cenți în plus la prețul înghețatei, după ce acesta a rămas neschimbat timp de 25 de ani, motiv pentru care toți angajații companiei le-au cerut scuze clienților” (Credit Video: Jazz & Japan)

    Nu am stat să mai văd tot discursul de pe video, pentru că, evident, eram prea ocupată cu „receptarea și procesarea” știrii. Întâi, mi-a venit să plâng, cred că am și vărsat câteva lacrimi de obidă, apoi mi-am zis că acolo, în Japonia, e o lume care pentru noi, românii, pare (și va părea mereu) ca în romanele science-fiction sau, și mai bine, extraterestră (vezi exclamația ardelenească „no, așe lucru nu să egzistă!”), și apoi gândurile mele au vrut să-și facă seppuku. Le-am dus la Wikipedia să revadă ce-i cu acest ritual.

  „Seppuku (sau harachiri) desemnează un mod de sinucidere prin spintecarea pântecelui cu pumnalul sau cu sabia, practicat mai ales de samuraii japonezi. Practica a fost abolită în 1868. Seppuku constă în inserarea tăișului sabiei în stomac, apoi persoana care înfăptuiește această sinucidere, continuă prin tăierea de-a lungul abdomenului. Actul este dus la sfârșit după ce o persoană care asistă la acest act termină sinuciderea prin tăierea capului celui care se sinucide. Seppuku este o ceremonie sacră care își are rădăcinile în perioada antică a Japoniei și care a rămas rezervată doar clasei privilegiate a samurailor. Când un conducător murea, subordonații acestuia îl urmau prin seppuku pentru a-și dovedi loialitatea și demnitatea. Seppuku mai era folosit și ca mijloc de corectare a unei greșeli printr-o moarte onorabilă. (Wikipedia)

   „Seppuku, suicidul ritual prin eviscerare, vulgarizat în Vest ca hara-kiri, a reprezentat întotdeauna o temă populară în literatura şi teatrul japonez vreme de secole.” (historia.ro.)

   
   Cred că, citind toate astea, gândurilor mele le-a cam trecut cheful să practice „suicidul ritual prin eviscerare”, pentru că, adunându-se într-o grămadă organizată,  mi-au transmis, prin vocea liderului lor de sindicat: „Dar o glumă, ceva, ne spui?”

Păi, da!

Într-o duminică, la biserică, o femeie îi zice preotului, plângând:
− Părinte, aseară bărbatu-meu meu a murit fără lumânare!
− Dumnezeu să-l odihnească în pace! Și, a avut vreo ultimă dorință?
− Da, zice femeia, plângând și mai tare, a zis: „Muiere, lasă pușca jos!”

@@@

Scrisoare de Ziua Internațională a Profesorilor:
„La Mulț Ani tuturor profilor, în special doamnei profesoare de română! Dak nu ierea ia nici azi nu știam io să scriu cu 2i, 3i sa-u cu cratimă. Mam dus la șkoală și mia plăcut mult toate cărțili cu poze. V-ă pup și v-ă mulțumesk! Nu toți știe ce știu io, adică Jan”