Gânduri despre „ultimii cinci ani” (Ep.I)

În anii de după așa-zisa Revoluție din decembrie 1989, îmi amintesc că era tare în vogă întrebarea „Ce-ai făcut în ultimii cinci ani?” În sensul că să nu cumva fi avut în timpul ăsta niscaiva funcții politice sau să nu cumva fi trăit în străinătate și nu în „țărișoara” noastră comunistă, să mănânci alături de popor „salam cu soia” și să te urmărească pas cu pas Securitatea. Întrebarea a rămas una retorică, pentru că totul deja fusese aranjat și toate (ca și acum) erau doar niște manipulări și niște minciuni grosolane. Ei, aducându-mi aminte de asta, o să văd, azi și în următoarele patru zile, ce am scris eu, în luna iunie, în ultimii cinci ani. Așa, ca un experiment.

IUNIE 2015:

Astăzi plouă şi pe meleagurile mele. E „de bine”, căci mica mea grădină începea să semene cu Sahara. Şi aşa era devastată de lăcomia insațiabilă a melcilor (adică, a limacșilor, căci melcii cu cochilie au mai mult bun simț), acum se şi usca, săraca. Eforturile mele de a o uda erau cam în van. Dar acum se bucură de această binevenită ploaie. Deci, mă bucur şi eu. Sau, cel puţin, încerc să mă bucur, căci nu sunt o mare fană a ploii, a cerului plin de nori şi a scăderii dramatice a temperaturii de la o zi la alta. Gândurile mele din ultima vreme au fost destul de anoste (şi continuă să fie, după cum o demonstrează rândurile de mai sus), dar sper că munca din săptămâna care vine o să-mi mai oxigeneze un pic creierul şi atunci voi fi în stare să emit şi altceva decât platitudini. Deci, anostele mele gânduri, în ultima vreme, au oscilat între dorința de a nu mai fi aşa de singuratică şi aceea de a trăi undeva, în vârf de munte, fără nicio altă ființă umană în preajmă. Sau între dorința de a acționa, de a-mi „lua destinul în propria mână” (ceea ce e o mare gogomănie, domniile voastre) şi instinctul de a pleca genunchii, a face o rugăciune şi a lăsa totul (mă rog, nu chiar totul, conform zicalei că „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă”) în mâna Domnului. Sau între dorința de a fi politicoasă şi a asculta sfaturile, laudele, bârfele, îndemnurile înspre o „gândire pozitivă”, criticile semenilor mei şi pornirea de a le da cu tifla sau a le arăta, metaforic, degetul mijlociu. Oricum, verbul de bază este „a oscila”, aşa cum se cuvine la o Balanţă ce sunt...