Gânduri care se ciorovăiesc

După cum am mai spus deja („mărunțel și apăsat”, și cam sâcâitor, exact așa cum a început acum să plouă afară), de vreo săptămână încoace, alternanța asta între ploaie și soare (mai mult ploaie) și între cald și frig (mai mult frig) m-a dat complet peste cap. Aproape și la propriu, nu numai la figurat. Așa că și gândurile mele au fost într-o continuă gâlceavă (sau „ciorovăială”, care vine de la verbul „Ciorovăi, ciorovăiesc, vb. IV. Refl. recipr. (Fam.) A se certa cu cineva pentru nimicuri și fără a-și spune cuvinte grele; a se ciondăni. – Et. nec., după cum ne spune DEX-ul), dându-mi bătăi de cap. Unele dintre ele, fals pozitive, încearcă să mă convingă că ploaia aduce belșug, că e bună, că pământul abia o așteaptă etc. Astea sunt gândurile care îmi recită, cu voci pițigăiate de copii, niște versuri foaaaaaarte optimiste: „Vine ploaia bine-mi pare/ În grădină am o floare/ Ploaia mi-o va crește mare/ Vine ploaia! Bine-mi pare!” (George Coșbuc, „Vine ploaia”). Mă rog, le ascult, căci n-am încotro. Însă alte gânduri își dau ochii peste cap, sastisite, și convinse că „ce-i prea mult, strică”, zicând că-i luna mai, nu toamnă târzie, și apoi îmi oftează alt fel de versuri: „De-atâtea nopți aud plouând,/ Aud materia plângând…/ Sunt singur, şi mă duce-un gând/ Spre locuințele lacustre.” (G. Bacovia,  „Lacustră”). Ca să scap de ciorovăiala lor, îmi caut un banc, ca să râd un pic, și să uit de vremea absolut criminală de afară. Deci:

Un tip cu un câine intră într-un bar și le zice celor de-acolo:
- Câinele meu știe să vorbească.
Lumea, curioasă, așteaptă să vadă minunea. Stăpânul zice către câine:
- Ia spune-mi, cum se numește cureaua aia din piele care se folosește la cai?
Câinele:
- Ham!
Băieții din bar, dezamăgiți, după ce-l bat bine pe tip, îl aruncă în stradă cu câine cu tot. După câteva minute, câinele zice către stăpân:
- Să-mi bag picioarele, nu puteam eu să zic „căpăstru”?!