Gânduri despre gâște

 

  Motto: „Gândirea este acțiune care face repetiție.”  (Sigmund Freud) 

  Astăzi, printre alte gânduri ce mi-au cutreierat eratic mintea, am reținut unul pe care-l trec repede aici, pe blog. V-am mai povestit, domniile voastre, despre prima gazdă a mea din Păuneștii de Vrancea, acolo unde am fost, un timp, profesoară de franceză. Se numea Olga Gorghiu și era o adevărată doamnă, foarte cumsecade, săritoare, cu o inimă de aur. Zic „era” pentru că, de multă vreme, a plecat dintre noi. A avut o viață ca un roman (ca noi toți, de altfel, toți avem o existență ce poate deveni roman, numai că nu-l scrie nimeni, decât dacă are har), un suflet mare și un simț al umorului destul de ascuțit. Printre alte ziceri ale sale era și una care pe mine mă amuza de fiecare dată când o auzeam. Îmi zicea, uneori, când avea multe pe cap: „Ăleu, don'șoară dragă, nu mai știu di mini, am ajuns să dau „bună ziua” la gâște!” Ei bine, eu nu mai auzisem până atunci expresia asta. Acum, că mi-am reamintit-o, am căutat-o pe întinsele „câmpii” ale Internetului. Nici căutătorii domni Google, Bing sau Yahoo n-o știu. Sensul expresiei e clar (sunt copleșit, nu-mi mai văd capul, nu mai știu ce fac), dar, la o căutare în DEX, substantivul „gâscă”, atunci când nu e folosit depreciativ la adresa unei persoane feminine, intră în expresii ca: „a strica orzul pe gâște”, „altă gâscă-n altă traistă”, „laba (sau talpa)-gâștei”. Dar eu o să-mi amintesc mereu tot de expresia aceasta, spusă cu năduf de doamna Gorghiu și o să mă amuze la fel de tare. Și, în fond, domniile voastre, gâștele sunt chiar simpatice, guralive și de treabă, chiar dacă toate, cred eu, își doresc în secret să fie lebede. Dar, să nu uităm, ele sunt cele care au salvat, cu gâgâitul lor, Capitoliul!