Caraghioslâc în gânduri

 

„Iată cele mai înfricoșătoare cuvinte din limba engleză: suntem de la Guvern și am venit să vă ajutăm!” (Ronald Reagan)

   Am pus acest motto pentru că se lipește „ca marca de scrisoare” pe așa-zisa mărire a pensiilor, care iată, a debutat cu surle și trâmbițe, în septembrie 2019. În an electoral. Cu inflația până la cer. Sunt așa de mâhnită, indignată și furioasă, (adică, și de inutilitatea acestui fapt, dar și de diferența înfiorătoare între pensiile „nesimțite” ale unora și cele derizorii ale „oamenilor de rând”), încât am hotărât să nu mai zic nimic. Ceea ce, în cazul meu, se simte aproape ca sfâșierile sufletești din tragediile antice. Așa că o să îmi văd de grădină, de acoperișul casei, care dă semne de „bătrânețe”, de multe alte monotone și banale „treburi gospodărești”, o să citesc, o să văd filme în neștire, și o să scriu aici, pe blog, despre „fluturi”, țări exotice, oameni sinceri și de bun simț, despre cultură, iubire de aproapele nostru, despre întâmplări vesele și pline de învățăminte, despre recunoștință, respect, punctualitate, empatie, adică despre niște chestii absolut utopice. 

    Astăzi, de exemplu, o să-mi trec aici („rememorez” ar fi cuvântul, dar memoria mea refuză să rețină versuri și, în ultima vreme, și o serie de alte lucruri) niște versuri ale lui Nichita Stănescu, care-mi plac tare mult:

„Nu spun că a fost un noroc
că te-am născut.
Spun numai că a fost o minune.

Caută să nu mori iubita mea,
Încearcă să nu mori dacă poți.

Mie mi s-a dus viața,
ție ți s-a dus norocul.

Nu spun decât atâta,
că noi doi am trăit
pe globul pământesc.”

   Și, ca să nu mai filosofez atât despre viață, moarte, iubire, timp pierdut, rost pe lume, credință, duplicitate, bla-bla-bla, îmi voi spune imediat și un banc: 

Casieria unei bănci. O doamnă foarte stilată și elegantă îi întinde funcționarului un cec și spune încet:

- Îmi cer scuze că semnătura soțului meu e așa de neclară și tremurată… Nici nu m-am gândit că se va speria în halul ăsta când m-a văzut cu pistolul în mână!