MOTTO: „Fără credință, omul rămâne un simplu animal rațional care vine de nicăieri și se-ndreaptă către nicăieri.” (Petre Țuțea)
Suntem în Postul Mare (sau Păresimi), dar n-o să mă apuc să vă mărturisesc despre cât de mare e credința mea, cum, cât și când mă rog, care-i relația mea cu Biserica, sunt lucruri ce musai trebuie să le țin pentru sufletul meu. Azi am să spun doar despre mătănii (pe care, mărturisesc că, fizic, le fac rar, dar gândurile și sufletul meu suplinesc asta). Mi s-a părut interesant să vă dau două surse în explicarea acestui cuvânt:
* MĂTÁNIE, mătănii, s. f. (În unele practici religioase) 1. Înclinare până la pământ făcută de credincioși în semn de venerație și de pocăință. ♦ P. gener. Plecăciune adâncă în semn de respect; temenea, ploconeală. 2. (La pl.) Șirag de mărgele de os, de lemn etc. pe care călugării sau credincioșii mireni numără rugăciunile rostite. 3. (Înv.) Mănăstire în care a fost călugărită o persoană și de care aceasta depinde din punct de vedere religios. [Var.: metánie s. f.] – Din sl. metanija. (Sursa: DEX 2009)
* Metánie f., pl. aniĭ și ăniĭ (ngr. metánia, vgr. metáneia, schimbare de opiniune, penitență, prosternare saŭ plecăcĭune de penitență, d. meta, trans-, și noéo, cuget, concep, nóos, nûs, opiniune, de unde vine și ngr. nóima, rom. noĭmă; vsl. metaniĭa, metaniĭe. V. dihonie, pronie). Plecăcĭune pînă la pămînt pe care creștiniĭ ortodocșĭ o fac cînd se închină luĭ Dumnezeŭ. (Ăsta e un obiceĭ oriental fără nicĭ o valoare religioasă. De aceĭa cade în desuetudine): a bate, a face metăniĭ. Locu de închinăcĭune al unuĭ călugăr, mînăstirea de care depinde. Șirag de mărgele pe care călugăriĭ și alțiĭ le țineaŭ odinioară în mînă jucîndu-se cu ele. – Mătanie, pl. ăniĭ. (Sursa: Scriban, 1939)
Și, tot legat de credință, îmi place mult ceea ce a spus, cândva, părintele Nicolae Steinhardt:
„Creștinismul neajutorat şi neputincios este o concepție eretică, deoarece nesocotește îndemnul Domnului (Matei 10, 16: „Fiţi, dar, înțelepți ca şerpii şi nevinovați ca porumbeii") şi trece peste textele Sfântului Pavel (Efes. 5, 17: „Drept aceea, nu fiţi fără de minte”; II Tim. 4, 5: „Tu fii treaz în toate...”, 1, 8: „Să fie... treaz la minte" şi, îndeosebi, I Cor.14, 20: „Fraților, nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari”).
Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți (numai despre păcatele noastre spune la Pateric „să le tâmpim”). Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel care ne dă sfatul de-a fi mereu treji ca să nu ne lăsăm surprinși de satana?”
(Sursa: Fragment dintr-un articol apărut în „Ziarul de Iași”, 9 iunie 2014, Părintele Nicolae Steinhardt, „Jurnalul fericirii”, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 26-27, doxologia.ro)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu