Gânduri despre micile fericiri

     

             De data aceasta, gândurile mele s-au oprit la un moment, un foarte scurt moment din timpul studenţiei mele (petrecută în Timişoara, un oraş pe care îl ador). A fost ceva ce, acum, aş numi un moment magic, de care îmi aduc aminte când şi când. A fost şi atunci destul de special, dar ştiţi şi domniile voastre cum sunt tinerii, le iau pe toate mai uşor, sunt mai puţin impresionabili şi, grăbiţi fiind să-şi trăiască viaţa din plin, nu-i mai analizează cu minuţiozitate fiecare clipă. Cred că eram prin anul doi şi, într-o zi, profesorul nostru de stilistică, domnul Tohăneanu, ne făcea cursul obişnuit de joia după-amiază. Nu mai ştiu care era tema cursului, nu mai ştiu dacă era materie de examen sau nu, ştiu doar că, spre sfârşitul orei, profesorul ne-a dat, ca exemplu al unei chestiuni teoretice, un fragment dintr-o poezie a lui Blaga. Acest fragment:

„La obârşie, la izvor,
Niciun drum nu se-ntoarce,
Decât în chip de dor;
La obârşie, la izvor,
Nicio apă nu se-ntoarce,
Decât în chip de nor;
O! Drum şi ape, nor şi dor,
Ce voi fi, când m-oi întoarce
La obârşie, la izvor,
Fi-voi dor atuncea, fi-voi nor?”

     Ne-a spus textul cu atâta simţire, a pus atât de mult suflet când l-a recitat, încât toţi eram amuţiţi. Parcă visam, parcă timpul încremenise. Pe ultimele versuri, domnul profesor şi-a luat cărţile de pe catedră şi a ieşit, făcându-ne doar un semn fugar cu mâna. Şi noi, noi am mai rămas acolo, nemişcaţi, încă vreo trei minute, încercând să ne dezmeticim şi să coborâm din nou pe pământ. Şi ştiţi care era culmea? Era faptul că sunase deja de ieşire de vreo opt minute, şi nu auzisem nimic, nu văzusem nimic, trăisem numai, conduşi pe drumul imaginaţiei şi simţirii de un mare maestru, o clipă magică, ceva ce se întâlneşte rar şi pe care trebuie să o păstrezi şi s-o aperi mai ceva ca pe bijuteriile coroanei.
      Am rămas aşa de marcată de pasiunea pe care acel dascăl o punea în ceea ce transmitea minţilor noastre însetate de cunoaştere, încât la începutul carierei mele de profesor mi-am dorit din tot sufletul să le pot crea şi eu micuţilor mei un asemenea moment şi, cred că, o dată, de două ori chiar am reuşit. Pe urmă, trebuie să mărturisesc că am mai pierdut din iluzii, pentru că predam franceza, iar bietul copil vrâncean (căci acolo, în Vrancea, mi-am făcut apostolatul) nu ştia bine nici limba română, deci ce momente magice să mai trăim noi, care ne chinuiam să ne reamintim gramatica română, ca să putem să mai facem un pas, mic şi chinuit, spre învăţarea limbii lui Voltaire?! 
      Dar momentul acela, de la cursul de stilistică, mi-a rămas în minte, chiar dacă mai târziu, poate, am văzut şi am trăit lucruri mai emoţionante şi mai pline de învăţăminte. El, acel moment, e pus la loc de cinste în „colecţia de gânduri” (adică nu pe ciornă, e trecut "pe curat"), iar când îl rememorez, cum am făcut acum pentru domniile voastre, revăd chipul transfigurat al profesorului, retrăiesc acea senzaţie de plutire şi, aş îndăzni să zic, de fericire şi, de undeva, din amintire aud, ca o şoaptă:

„Fi-voi dor atuncea, fi-voi nor?”