„Mă
voi gândi la asta mâine!” Ăsta a fost primul gând ce mi-a venit
în minte când m-am trezit, nu ştiu peste câte ore, din somnul ăla ca de moarte
pe care mi-l produceau medicamentele. De ce îmi păreau cunoscute vorbele astea?
E clar, tot nu-mi aminteam nimic despre mine, dar propoziţia asta mi-a fluturat
prin cap şi m-a făcut să văd imagini disparate, cum ar fi: eu, citind o carte
la gura sobei, miros de cetină şi de cozonac în casă, ah, Crăciunul, în carte
era o eroină pe care o văzusem şi în filmul făcut după carte şi mi se zicea
adesea că semăn cu ea.
Ştiu,
mi-a venit deodată în minte, ştiu cine era personajul, Scarlett O’Hara, din romanul ajuns celebru, şi
unicul de altfel, al scriitoarei aceleia din America, Mitchell, şi care se numea
„Gone with the wind”, în traducere
românească, „Pe aripile vântului”. Şi,
în afară de replica asta, îmi aminteam, cam vag, e drept, şi acţiunea
romanului, dar mai ales replicile din final ale lui Scarlett şi Rhett: „Rhett, if you go, where shall I go, what
shall I do? „Frankly, my dear, I don’t give a damn”.
Doamne, mi-am amintit ceva, totuşi, poate e vreo speranţă
să-mi revină în minte mai multe din trecutul meu. Eram aşa de fericită că îmi
aminteam totuşi ceva, încât am
început să plâng cu hohote, sughiţând şi bolborosind. Nu conta că nu ştiam încă
cum mă cheamă, ce caut în spital, îmi amintisem ceva! Una din asistente a intrat şi, grăbindu-se spre patul
meu, m-a întrebat:
- Ce-aţi
păţit? Aveţi dureri? Vă supără ceva?
- Nu, nu,
nu am nimic, sunt bine. Dar tocmai mi-am reamintit ceva, e un fleac, dar sunt mai mult decât
fericită, credeam că am uitat chiar tot...
- Asta e
foarte bine, în câteva zile cred că vă veţi aminti totul, perioada critică s-a
dus. Aţi fost lovită serios la cap, în timpul accidentului. Dar se pare că
efectele traumei vor trece mai repede decât ne-am aşteptat. O să-l chem imediat pe domnu’ doctor.
- Nu, nu, nu
e nevoie, oricum o să-l văd mai târziu, acum vreau doar să fiu singură, am o groază
de lucruri la care vreau să mă gândesc în linişte. Şi, vă rog, fără somnifere
în perfuzii, da?
- O.k., îmi răspunse ea zâmbind, nu
mai e nevoie acum de somnifere. Staţi liniştită şi încercaţi să nu vă agitaţi,
da? Şi, apropo, numele meu e Larisa şi sper că, în curând, o să mi-l spuneţi
pe-al dumneavoastră...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu