"Japonia mea,
Evantai de insule.
A doua mamă."
(Mihai Epure, "Ricşa cu vise")
Înainte de a vă spune, domniile voastre, ce frumoasă descoperire am făcut de curând pe vasta întindere a cuvântului tipărit, am să scriu doar două, trei fraze despre gândurile mele empatice din ultimele zile. Am primit, în urmă cu vreo patru zile, de la o bună prietenă, o veste tristă: mama ei a murit. Şi de atunci, mă tot gândesc, cu duioşie şi durere, la suferinţa ei. Normal, i-am scris câteva rânduri, dar cuvintele sunt aşa de neputincioase. Şi eu am trecut prin aceste momente, ştiu cum e, însă constat că suntem incapabili sau, mai bine zis, suntem stângaci (cel puţin, eu una, aşa sunt) în demersul de a-i ajuta pe alţii să depăşească mai uşor cumpăna. Doar Timpul poate face asta...
După cum se vede din haiku-ul pus ca motto, descoperirea mea se numeşte Mihai Epure, diplomat, niponolog, scriitor. A făcut parte din personalul Ambasadei României în Japonia, lucru pentru care îl invidiez îngrozitor. (Adică, partea cu şederea în Ţara Soarelui Răsare, cu posibilitatea de a cunoaşte "din interior" acest minunat popor). Scrie poezie, romane, eseuri, studii de istorie comparată. Şi pentru asta e de invidiat, dar mai mult de admirat, aş zice. Abia încep să-i citesc cărţile, aşa că impresii de lectură, mai târziu. Acum, doar un fragment care m-a impresionat foarte tare, câteva fraze despre aceeaşi trăire empatică de care pomeneam mai sus, despre preţuirea valorilor şi despre patriotism. Micul citat este luat de la începutul cărţii domniei sale, "Samuraiul de pe Argeş", şi-l redau aici:
"Când prinţul neîncoronat al poemelor, Puşkin, agoniza pe patul de suferinţă în casa natală, afară se agita o mare de oameni, spre a-l însoţi la cumpăna trecerii în eternitate. Deodată, s-a auzit un bărbat plângând.
- Sunteţi rudă? l-au întrebat cei din jur.
Surprins de reacţia acestora, respectivul a replicat, afectat:
- Nu, sunt rus!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu