MOTTO:
"A fost o vreme când am crezut că fericirea mi se cuvenea datorită
calităţilor mele. Şi, neobţinând-o, am socotit asta nu un nenoroc, ci o
nedreptate care mi se făcea. M-am revoltat, dar destul de repede am
constatat că lumii îi era indiferentă revolta mea în aceeaşi măsură ca
şi nefericirea mea".
(Octavian Paler în "Viaţa pe un peron")
Astăzi, în timp munceam de zor pe afară (strâns frunze de prin grădină, pregătit magazia şi cămara pentru cele ce urmează a fi adăpostite pe-acolo, pus vinul la fermentat, scos morcovii, adunat cei câţiva ciorchini de struguri păstraţi pentru mâncat etc.), grăbită să termin cu treburile cât timp va mai fi soare şi frumos, mă gândeam cum că în zilele noastre valoarea unui om nu mai e măsurată cu etaloanele ştiute (adică, dacă e inteligent, cu simţul umorului, citit/şcolit, de bun simţ, educat, bun din fire şi politicos), ci doar după câţi bani şi, implicit, câtă putere şi influenţă social-economică posedă. Şi, imediat, m-am gândit la una dintre cărţile lui Octavian Paler, "Viaţa pe un peron" şi la multele ei ziceri pe tema asta. Mai apoi, când m-am apucat de scris, am căutat imaginea cu luptătorul ăsta fioros, pentru că aşa simt eu uneori, că aş vrea să vină un oştean, cu o sabie imbatabilă, să stârpească prostia, indolenţa, hoţia, ipocrizia, minciuna şi batjocura din ţara asta.
Citatul din cartea lui Paler mi se potriveşte ca o mănuşă, dar marea mea victorie (a mea asupra sinelui meu) este că am ajuns la aceeaşi concluzie: nu mă mai revolt, nu-mi mai pasă, pentru că nimănui în lume nu-i pasă de frământările mele şi de gândurile mele (vremelnice sau nu). Şi atunci, nu văd de ce aş continua, pentru că nu pot schimba nimic din rosturile lumii. Dar pot schimba felul meu de a o privi, atitudinea mea faţă de ea. O să-mi văd liniştită de grădină, de citit, de scris şi, fireşte, de visat cu ochii deschişi. O să-mi închipui şi eu că trăiesc viaţa pe un peron, privind cât pot eu de impasibil (pentru că sunt o sufletistă şi nu pot fi mereu indiferentă, ştiu asta!) la cei care trec pe lângă mine. Mă voi gândi, cu seninătate, la câte trenuri am pierdut în viaţă dar, optimistă incurabilă cum mă aflu, o să continui să aştept acel tren care să-mi aducă pace-n suflet şi în gânduri...
Foarte mult adevar ....
RăspundețiȘtergereDupa atatia ani de framantari si neajunsuri sufletesti , am ajuns sa inteleg ca a trai raportandu-te la cei din jur, asteptand recunoastere si apreciere, este cea mai adanca greseala in care te poti prabusi daca nu esti cat de cat ancorata in tine. Din prea multa iubire , din nevoia de a darui nu mai gasim echilibrul in care sa pastram si pentru sufletul nostru ceva , o farama de tandrete si intelegere. Iubeste-te Lavinia, pentru ca meriti si mai ales pentru ca, astfel Dumnezeu se poate regasi in viata ta si in colectia ta de ganduri ...... Stii cele mai bune trenuri vin atunci cand nu le mai astepti .
Mulţumesc pentru gândurile bune. Aşa este, eu am ajuns destul de târziu la starea asta de ancorare în sine, dar am ajuns. Şi, da, nu vreau să mă mai împrăştii. Şi iarăşi da, trenul ăla va veni...
Ștergere