Motto:
„Un
surâs nu costă nimic, dar înfăptuieşte mult. Nu ţine decât un minut, dar
amintirea lui dăinuie câteodată o viaţă întreagă. Nu poate fi cumpărat, cerşit,
împrumutat sau furat. Trebuie doar dăruit. Aşa că, dacă în drumul vostru întâlniţi un om prea trist sau
prea obosit ca să vă dăruiască un surâs, oferiţi-i-l pe al vostru. Căci nimeni
nu are mai multă nevoie de un surâs decât acela care nu-l poate dărui”.
Proverb chinez
Da, este cât se poate de adevărat ce spuneau chinezii (în cazul de faţă, despre surâs), înţelepciunea lor e seculară şi te poţi "adăpa" din ea la nesfârşit. Ceea ce am observat eu în ultima vreme este că noi, românii, am cam uitat să ne mai zâmbim unii altora. Şi tare ne-ar ajuta. Se poartă rânjetul, hăhăitul nesimţit, surâsul ironic, superior şi, implicit, condescendent şi, mai ales, se poartă zâmbetele false, aduse de "dincolo", de pe la companiile acelea care cred că au training-uri, briefing-uri şi brainstorming sessions pe această temă: cum să zâmbim fals, cum să părem (doar) amabili şi cum să refuzăm pe cineva tranşant, dar cu zâmbetul pe buze.
Sunt de acord că noi nu prea avem motive de zâmbit, că e mai actual decât oricând "râsu'-plânsu'" pomenit de Nichita Stănescu, dar dacă tot facem un efort pentru a uşura necazul unui semen, măcar să-l facem până la capăt: când zâmbim cuiva, apoi să o facem din toată inima, sincer, zâmbetul să nu fie doar pe buze, să apară în licărul jucăuş al ochilor, să ne punem tot sufletul într-un surâs. Am citit undeva că dacă zâmbim, chiar când vorbim la telefon cu cineva, acel cineva se va simţi mult mai bine. Să încercăm să zâmbim mai des. Ne facem bine şi nouă, şi celorlalţi. Haideţi, domniile voastre, să încercăm!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu