Gânduri despre Cimitirul Vesel de la Săpânţa

              Un alt loc special, pe care îmi doresc mult să-l văd, este Cimitirul Vesel de la Săpânţa. Aşa că, haideţi împreună cu mine, domniile voastre, să vizităm acest loc unic şi care, cred eu, nu se putea ivi altundeva decât la noi, la români. Numai noi puteam moşteni de la strămoşii noştri daci atitudinea asta total nepăsătoare, uneori chiar veselă, în faţa morţii. Nu am să insist asupra acestui aspect pentru că domniile voastre cunoaşteţi, cu siguranţă, faptul că dacii considerau moartea ca pe o trecere spre un loc mai bun, aflat lângă zeul lor, lângă Zamolxis, deci se veseleau în prezenţa „celei cu coasa”, de care toţi ceilalţi se temeau. Ştiţi, de asemenea, că există dictonul care spune că: „La lumina soarelui şi cimitirul pare mai vesel”. Ei bine, cimitirul acesta, care a făcut cunoscută în lumea întreagă comuna Săpânţa, nu trebuie văzut pe vreme însorită pentru a părea mai vesel, el este vesel. E vesel datorită coloritului crucilor mari de lemn sculptat, vopsite în alb şi albastru (albastrul de Săpânţa, nu la fel de celebru ca albastrul de Voroneţ, dar urmându-l pe un meritoriu loc doi), dar mai ales datorită desenelor în culori vii, ce înfăţişează scene din viaţa satului şi, în primul rând, e vesel datorită modului cum sunt scrise epitafurile pe cruci.

 Cimitirul Vesel de la Săpânţa este unic în Europa şi cred că şi în lume. El spune mai multe despre noi, românii, decât orice laudă deşănţată a agenţiilor de turism sau orice minciună electorală. El ne arată aşa cum suntem, plini de vicii, atestă o filozofie de viaţă şi un mod, destul de curajos, de a privi moartea. Cimitirul a fost creat, cam prin 1935, de către artistul popular, pictor, sculptor şi poet, Stan Ioan Pătraş, care a făcut prima cruce cu un epitaf comic. Astăzi, păstrându-se tradiţia aceasta, sunt peste 900 astfel de cruci în cimitir, iar oamenii din lumea întreagă vin să le vadă, încântaţi de textele scrise cu atâta haz şi de imaginea de neuitat a mării de cruci alb-albastre. Toate epitafurile sunt scrise la persoana I singular şi spun ceva relevant despre omul care odihneşte în acel mormânt, despre viaţa sa, dar mai ales despre defectele sale. O să vă dau doar două exemple de epitafuri, pentru că toate sunt interesante şi hazlii şi mi-e greu să aleg. Am luat două la întâmplare, doar pentru a ne face o idee despre ce vom avea de citit. Iată-l pe primul:

„Aici eu mă odihnesc

Ion Griguţă mă numesc.

Pân’ pă lume am trăit,

Tot cu pipa am duhănit

Şi de lucru m-am ferit”(...)

 

      Iar al doilea epitaf pe care l-am ales este, cred eu, şi mai reuşit, de un comic irezistibil, şi ne redă o întreagă tipologie umană, pornind de la atât de celebrul şi antagonicul tandem soacră-ginere:

„Sub această cruce grea

Zace biata soacră-mea.

Trei zile de mai trăia

Zăceam eu şi cetea ea!

Voi care treceţi pă aici

Încercaţi să n-o treziţi,

Că acasă dacă vine

Iară'i cu gura pă mine...”

        Aceasta a fost călătoria de astăzi. Ceva mai scurtă, dar plină de învăţăminte, sper eu. Bine, eu recunosc că nu vom putea avea, la rândul nostru, aceeaşi atitudine detaşată în faţa morţii cum am văzut la cei ce odihnesc în Cimitirul Vesel, asta cere mult exerciţiu. Şi răbdare. Şi înţelepciune. Dar măcar vom încerca. Astfel, atunci când momentul va veni, ne vom revedea viaţa, vom trage concluzia că nu am trăit chiar degeaba şi vom lăsa, undeva, într-un sertar, un epitaf comic ce ne va fi pus pe cruce. Eu am început să mă gândesc deja la el. Ei, ca să nu termin în registrul ăsta sumbru, am să vă transcriu în continuare o mică anecdotă, ca să fim în temă:

„Ardeleanul Ion intră în crâşma din sat cu o figură tristă. Văsălie îl întreabă:

- Da’ ce-ai, mă?

- Eh, mi-o murit soacra...

Se lasă un moment de tăcere, apoi Văsălie zice, liniştit:

- No, nu cred să hie adevărat, zâşe şi el aşe, să ne facă invidioşi!

       În episodul următor o să vă invit în a treia călătorie, sper eu tot interesantă, iar pe urmă aş vrea să dedic vreo câtorva articole unor chestiuni cât se poate de reale, ca să mai coborâm un pic şi pe pământ, domniile voastre, că şi imaginaţia în exces poate „dăuna grav sănătăţii”, nu?