Cred că toată lumea are, la un moment dat, senzaţia asta, că a mai văzut un oraş, un om, o fotografie, un loc anume, ştiind bine că nu a avut cum şi unde să le vadă. E un mister pe care nici măcar nu am încercat să mi-l explic, deşi am citit mult despre el. Şi chiar l-am trăit. E o senzaţie stranie, dar plăcută, să ştii că eşti undeva pentru prima oară, că faci cunoştinţă, tot pentru prima oară, cu o persoană, că citeşti o carte sau vezi un tablou într-o expoziţie şi, brusc, subconştientul tău să înceapă să strige: „Hei, ia stai, eu am mai văzut asta, nu ştiu unde, nu ştiu când, dar sigur am mai văzut!"
Eu sunt sigură că partea aceea imensă din creierul nostru pe care nu o folosim zi de zi (Doamne, ce păcat că nu o putem folosi!) ştie mult mai multe decât vrea să ne destăinuie nouă. Dar când apare senzaţia aceea subtilă, diafană pe care francezii o numesc "déjà vu", eu una mă simt extraordinar de bine, refuz să-mi explic, nu-mi pun prea multe întrebări, ca să nu dispară, căci vreau s-o savurez în linişte. Mi s-a întâmplat asta, de exemplu, când am citit despre Grecia, Japonia, Scoţia şi Mexic, când am văzut imagini din Tibet, când am întâlnit câteva persoane, puţine din păcate, sau când am auzit o melodie anume... Şi a fost minunat, deşi vorbim aici de fracţiuni de minut sau de cel mult trei minute. Iată trei dintre „déjà vu”- urile mele (ha, cuvântul sună criminal, dar lasă...)
Coreea de Sud
Japonia
Noua Zeelandă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu