Gânduri pe ritmuri de sirtaki

           În acest episod vă propun iar, domniile voastre, să plecăm împreună într-o călătorie imaginară. Călătoria imaginară este, cum bine ştiţi, o călătorie al cărei mijloc de transport este gândul. Dar să vă mai explic, din nou, de ce îmi place aşa de mult să călătoresc pe aripile gândului. Păi, întâi, pentru că e ieftin, doi, nu e obositor deloc, şi trei, pentru că pot pleca cu cine îmi pofteşte inima. Sau, dimpotrivă, pot pleca singură-singurică, pot călători fără să-mi fie teamă de hoţi, accidente ori mai ştiu eu ce, merg oriunde vreau, nu unde vor să mă ducă agenţiile de voiaj, nu mă rătăcesc niciodată, pot sta într-un loc cinci minute şi în altul trei luni, depinde de ce-mi „spune” mie acel loc şi, chiar dacă nu se compară cu emoţia pe care o trăieşte cineva când face cu adevărat o călătorie, frisonul pe care ţi-l dă o imaginaţie care-şi face bine „meseria” nu e nici el de lepădat. Deloc chiar.

          Unde credeţi că vă voi duce de data asta? Păi, vă voi duce în Grecia. Acum deja este demonetizat acest tărâm mirific, pentru că tot românul cu ceva bani, dar care habar nu are despre civilizaţia şi tradiţiile Greciei, se duce să-şi facă vacanţa „la greci” (sau „la turci”, bineînţeles), că e mai curat, mai civilizat şi, culmea, mai ieftin ca la noi. (Aceia cu bani foarte mulţi nu ştiu unde se duc şi nici nu mă interesează). Eu nu am fost în Grecia, dar când o să mă duc, dacă o să mă duc, aş vrea să fiu pregătită sufleteşte şi aş vrea să trăiesc, în toată plenitudinea lui, sentimentul pe care îl descrie aşa de bine englezul John Fowles în romanul lui, „Magicianul”:

          „Căci m-am îndrăgostit din prima clipă, total şi iremediabil, de peisajul Greciei. (...) Nici o carte din câte citisem, nu explica această calitate esenţială a Greciei care îi dă unicitate: o fascinaţie fatală de Circe. În Anglia, noi trăim într-o relaţie tăcută, calmă, domesticită cu ceea ce ne-a rămas din peisajul natural şi din lumina blândă a Nordului. Dar în Grecia, peisajul şi lumina sunt atât de frumoase, atât de prezente, intense, sălbatice, încât se stabileşte o relaţie de dragoste şi ură, de pasiune. Mi-au trebuit luni de zile să înţeleg aceasta şi ani ca să şi accept” (...) „Insula Phraxos era frumoasă. Nici un alt atribut nu i se potrivea; nu era drăgălaşă, pitorească, încântătoare, era pur şi simplu frumoasă. Mi-a oprit răsuflarea când am văzut-o prima dată, plutea la ora serii sub „Venus” ca o maiestuoasă balenă neagră într-o mare de ametist. Mi se taie şi acum răsuflarea când închid ochii şi mă gândesc la ea. Era de o frumuseţe rară, în zona Mării Egee, căci înălţimile ei erau acoperite cu pini, pini mediteraneeni, de un verde crud. Nouă din zece părţi ale insulei erau nelocuite şi necultivate, doar pini, flori, golfuleţe, linişte, mare. În colţul de nord – vest, un pâlc de case albe ca zăpada, în jurul câtorva porturi" (John Fowles, „The Magus” („Magicianul”), Editura Univers, 1988).
 

          În afară de reperele culturale, istorice, de civilizaţie pe care, sunt sigură, cei din generaţia mea sau, în general, cei din generaţiile acelea care au absolvit licee de cultură generală (unde, realmente, te alegeai cu o brumă de cultură generală, nu era doar o denumire de genul „afară-i vopsit gardu’ şi-năuntru... leopardu’”) le ştiu, căci nu poţi spune Grecia fără să zici (şi enumerarea va fi absolut aleatorie) Olimp, legendele cu zei, Parthenon, Muntele Athos, Venus din Milo, Hercule, spartani, sau Aristotel, Ulisse cu calul său troian (şi lista poate continua, dar nu vreau să vă plictisesc), însă Grecia, cred eu, trebuie să aibă şi ceva care să ne facă sufletul, nu mintea, să se înfioare de emoţie.

          Pentru mine, dacă închid ochii şi mă las purtată pe aripile imaginaţiei (subiectivă, ca orice ţine de suflet, de simţire), Grecia înseamnă lumină multă, miros de leandru şi portocali în floare, o mănăstire cocoţată pe un vârf de munte, muzică, apa albastră a mării, coloanele Parthenonului, bătrâni stând la o cafenea şi vorbind tare şi pătimaş, un cer mereu senin, veselie, flori de toate culorile şi nişte peisaje superbe,  cu case vopsite în alb – albastru.

          Şi, mai ales, înseamnă o plajă întinsă, aurie şi pustie, pe nisipul căreia, un grec mai în vârstă îl învaţă pe un tânăr englez să danseze sirtaki – cred că aţi recunoscut celebra scenă din filmul „Zorba Grecul” al lui Fotopoulos şi Kakoyannis. De câte ori aud melodia aceea, mă simt fericită şi în minte îmi vine odată cu scena asta, filmul, atmosfera din sătucul acela grecesc, dar, totodată mă gândesc şi la cum au descris şederea lor în Grecia, John Fowles şi Lordul Byron, sau cum mi-a rămas mie întipărită imaginea insulelor greceşti, din alte cărţi şi din alte filme.

          Şi sunt sigură că, atunci când voi vedea Grecia cu adevărat, nu am să fiu dezamăgită, poate chiar voi fi şi mai încântată, căci ceea ce simt acum, recunosc, este influenţat de livresc. Dar şi dacă nu voi reuşi să văd „pe viu” ceea ce am vizitat cu gândul, eu tot sunt mulţumită  de călătoriile mele imaginare, pe ritm de sirtaki, printre case alb – albastre şi printre vestigii ale unei civilizaţii vechi şi glorioase. Şi acum vă las, domniile voastre, şi vă spun la bună vedere!