Motto: „Realitatea nu este nimic altceva decât o bănuială colectivă.” (Lily Tomlin)
În Domneștiul meu de Muscel, după o scurtă ploicică nocturnă și o ceață deasă matinală, cerul arată acum ca în poza de mai sus, temperatura „a scăzut dramatic” (cum au obiceiul să titreze ziarele) de la 15 la 5 grade Celsius, e umezeală și e urât, iar eu simt, cu o acuitate dureroasă, locul fiecărui oscior din fizic. Așa că o să las baltă falsul optimism, pe care mi-l tot impun de o vreme, dar nici nu vreau să mă mai văicăresc, căci oricum nu prea citește nimeni ce scriu eu aici și, dacă citește, cred că ar vrea să afle ceva nou sau să se amuze, nu? În spiritul acestei atitudini echilibrate, am mers să caut cuvintele în dexonline.ro. Cuvântul aleatoriu (primul) a fost „haihui”. L-am mai scris o dată. Al doilea a fost „crepuscul” și, de asemenea, l-am mai pomenit. Am ajuns la „juxtă” și m-am oprit aici. Păi, mda, cred că am să-l postez pe Facebook. Aici voi veni cu un mic fragment, scris de mine acum zece ani, în februarie. Parcă l-aș fi scris ieri, cu deosebirea că nu ninge. Dar pe atunci, nu începeam scrierile cu un motto (așa că l-am luat din altă postare, mai târzie) și nici nu le încheiam cu o glumă. Am căutat îndelung una, împreună cu domnul Google, rezultatul fiind destul de modest, dar măcar am încercat...
👇(👉💬)
Uite că, de ieri, iarna şi-a adus aminte că este, încă, timpul ei, căci doar este februarie, aşa că şi-a scos din șifonier hlamida albă (ah, ce-mi doream să folosesc cuvântul ăsta, „hlamidă”, m-am gândit la el de cum a început să ningă!) pentru a mai oferi, încă o dată, privirilor noastre, imagini care par desprinse de pe cărţile poştale. E frumos, dar eu îmi reproșez, în timpul din urmă, că nu mă bucur îndeajuns de joaca fulgilor de nea şi de frumuseţea rece a peisajului de afară, gândurile zburându-mi, mai degrabă, la zecile de metri de potecă de pe care va trebui să dau zăpada (cu lopata, cam greu, ştiţi domniile voastre...) Ei, dar nu contează, o voi face mai încet, bătrânește (oups, ăsta e un cuvânt pe care chiar nu voiam să-l folosesc!) şi mă voi bucura apoi de căldura din cameră, așteptând să mai ningă. Am recitit rapid cele scrise şi mă văd nevoită să reiterez o idee mai veche: oare de ce nu-mi văd eu de alte treburi, ci „mă aflu-n treabă” pe-aici, scriind platitudini?! Păi, vorba unui personaj din romanele lui Marin Preda, „d'aia!”
😊
Un ardelean își îngroapă soacra, iar la înmormântare vine lume multă. Gheorghe, prietenul său, îl întreabă:
- Măi Văsălie, din ce cauză o murit soacră-ta?
- Păi, o lovit-o calul!
- Se vede cât de respectată o fost, no, de s-o adunat atâta lume...
- Da' de unde, or venit tăți să cumpere calul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu