Gânduri despre beatitudine

   MOTTO: „Banii nu aduc fericirea, dar banii ar plăti echipa de cercetare care ar analiza problema fericirii.” (Bill Vaughan) 

   Sau, așa cum am  citit, cândva, pe întinsele câmpii ale Facebook-ului, „Da, banii nu aduc fericirea, dar mai bine plângi într-un „Mercedes” decât pe bicicletă”. Dar, aș zice eu, mai bine ar fi să nu plângi deloc. Ori, dacă tot plângi, măcar să plângi de fericire. Utopii. Nu, nu am de gând să dezvolt ideea de mai sus, nu știu nici cum e când ai bani mulți, nici cum e când experimentezi Fericirea. Cred că nici nu-mi doresc asta prea mult. Am încercat, mărturisesc, și am aflat niște lucruri care nu prea mi-au plăcut, atât despre mine, cât și despre cei din jurul meu. În fine... Să mergem mai departe pe firul gândurilor. V-am mai spus, domniile voastre, pentru mine contează fericirile mici, acele momente din zi când mă încântă ceva din ceea ce citesc sau aud, când sunt într-un fel de acord cu mine însămi și, uneori, cu lumea. Însă și aceste momente mi se întâmplă, ca să zic așa, conform zicalei „mai răruț, că-i mai drăguț”. Astăzi, printre miile de gânduri care se pare că ne trec prin minte, a fost unul despre beatitudine. Nu mă întrebați de ce. Ei bine, iată ce ne spune DEX-ul despre acest cuvânt:
BEATITÚDINE s. f. 1. Stare ideală de înțelepciune la Aristotel, stoici, Spinoza etc. 2. (În patologia mintală contemporană) Euforie permanentă, însoțită de indiferență față de împrejurările exterioare. 3. Stare de fericire deplină. [Pr.: be-a-] – Din lat. beatitudo, -inis. Cf. fr. béatitude. Ex. „O liniște senină, un soi de cerească beatitudine îmi cuprinse ființa mea întreagă.” HOGAȘ, M. N. 159. ◊ (Poetic) „Când vine întunericul... toată beatitudinea în care se află scufundat ținutul poate fi auzită.” BOGZA, C. O. 159. ◊ (Ironic) „Am intrat în starea de beatitudine – sunt complet ramolit.” CARAGIALE, O. VII 90.  Nu am experimentat nici beatitudinea, pentru că nu sunt nici înțeleaptă, nici patologic euforică și nici, cum hazos spune Nenea Iancu, ramolită. Poate că, atunci când scriu (și îmi și place ce scriu, adică destul de rar), simt ceva care seamănă un pic cu fericirea...