Gânduri despre veri indiene

Astăzi începe toamna. Calendaristică. Mărturisesc că anotimpul meu preferat este (şi va rămâne) primăvara (și o parte din vară). Dar găsesc câte ceva să-mi placă şi la celelalte. În ceea ce privește toamna, o admir că ne ajută să ne umplem cămările, îi iubesc culorile şi-mi place când e caldă şi fără prea multe burzuluieli ale vremii. Dar nu de toamnă vreau eu să vorbesc, ci de vara indiană. Vara indiană (Indian Summer, l'Eté indien, 따뜻한 날씨 - ha, ha, m-am amuzat și eu un pic, dar aşa mi-a tradus Google în coreeană) este un mini-anotimp, să zicem, care prelungește vara în toamnă. Dar nici despre ea, în sine, nu vreau să scriu, nici despre cunoscutul cântec al lui Joe Dassin (căci am mai „lălăit” despre el), ci despre sensul figurat,, metaforic, al verii indiene, adică despre "permisiunea divină" de a iubi încă, chiar dacă ai trecut de acea convențională vârstă a iubirii. Ei bine, domniile voastre, vă urez şi îmi urez (mint un pic, căci chiar nu mai am puterea de a intra în starea aceea miraculoasă)  o astfel de vară indiană, anul acesta. Doamne-ajută!

     P. S. Poza asta nu are legătură cu "tema" mea de astăzi (sau poate doar un pic), dar văd acum un serial în care apar şi indieni. Şi, bineînțeles, asta este şi în amintirea lecturilor mele din copilărie, în care personajele erau apaşi sau comanşi, mă rog, nu contează numele triburilor, contează că ei erau personajele pozitive, pe când acum americanii (după ce că le-au furat pământurile şi i-au pus în rezervaţii!) îi prezintă ca pe nişte "băieţi răi". Şi ne mai învaţă pe noi, restul lumii, ce e cu "politically correct"...

Gânduri fără răspuns

          Fiind eu (şi, implicit, gândurile mele) sub stăpânirea aceleiaşi naive întrebări (absolut fără răspuns, în cazul meu), pe care mi-o puneau elevii mei vrânceni când dădeau piept cu greutăţile limbii franceze, adică, tradusă în dialect, da' di şi?, am tot încercat, zilele astea, să scap de ea. Păi, nu, nu prea se poate, mi-am dat seama. Pentru că această micuţă interogaţie se clonează, în mintea mea, uluitor de repede. Doar ce am terminat de răspuns unui "de ce" şi apare altul, şi altul. Aşa că am ales o "căsuţă" frumoasă, aşezată într-un peisaj magnific şi, trecând peste starea pe care mi-o induce vremea ploioasă de afară, mi-am imaginat că sunt acolo, e vară, e cald şi bine. Stau (afară sau în casă, nu contează), la o măsuţă şi scriu un roman poliţist (pentru că le ador!). Nu am griji legate de bani, de sănătatea mea, de banii şi sănătatea rudelor sau prietenilor, nu am griji, în general. Mă simt liniştită şi foarte iubită. E bine, e foarte bine! Bleah! Exerciţiul meu de imaginaţie a fost minunat, dar a durat puţin şi întrebările-clone au apărut iar. Aşa că, vorba unei prietene (care, din greşeală, a înghiţit, în loc de zahăr vanilat, conţinutul unui pliculeţ de praf de copt), "am să mă duc să dospesc un pic!"

Gânduri subliminale

      Nu mai scriu, de o vreme, nici aici, nici prin alte locuri unde mai obişnuiesc să bat câmpii graţios. Şi asta din cauză că am multe altele de făcut, dar şi pentru că nu mai consider demne de a fi cunoscute, de către alţii, gândurile ce mă bântuie în ultima vreme. Fac abstracţie de gândurile acelea zilnice, gen "ce mâncăm mâine, (vai, iar e cald!), ce mai trebuie cumpărat, trebuie să fac curat, (vai, iar plouă!), unde oi fi pus cartea aia, ia uite ce riduri noi am azi" , astea îmi trec prin cap, se duc şi nu prea lasă urme. Şi nici de gândurile "abisale" nu o să vă "vorbesc" acum, domniile voastre (păi da, mai am, din când în când, şi gânduri din astea ce ţin de ontologie şi filosofie, nu numai flecărerile mele obişnuite). 

        Azi mă ocup de gândurile subliminale. Deci, eu încerc cu obstinaţie să-mi impun o gândire cât mai optimistă, mai pozitivă, vreau să intuiesc ceva roz şi drăguţ în orice imagine, să găsesc partea bună din toţi oamenii din jurul meu, să văd partea plină a paharului (mda, mă opresc, sunt sigură c-aţi prins ideea), şi undeva, în adâncul nesfârşit al gândurilor mele, se aude ca un zumzet, un mesaj cu opusul a ceea ce VREAU eu să gândesc. Ei, bine, acum sunt în momentul acela comic şi confuz, în care mă întreb, precum elevii mei dintr-un sat vrâncean, pe la începuturile-mi în ale profesoratului: "Da' di şi?"

Gânduri bune

   Astăzi o să vă reamintesc, domniile voastre, de o scrisoare. Aproape la fel de frumoasă ca aceea scrisă de Vlahuţă fiicei sale, o scrisoare pe care tatăl meu adoptiv, un mare om şi un mare dascăl, a copiat-o pentru mine (cred că asta se petrecea în anul când am terminat Filologia, nu spun care an, am uitat, credeţi-mă) şi mi-a trimis-o, zicând că, pe lângă toate celelalte lucruri pe care mi le-a spus, ceea ce e scris în această epistolă este un fel de corolar. Şi, da, aşa este. Tatăl meu nu mai e printre noi de mulţi ani, dar sfaturile lui mă însoţesc de-a pururi. Zilele trecute am dat de scrisoarea asta, întâmplător, după ce ani de zile mi-a părut rău că am pierdut-o. Este vorba de scrisoarea lui Scott Fitzgerald către fiica sa, Scottie. Iat-o:

      Dragă plăcintuţă, 

     Sunt foarte mândru că-ți faci datoria. Vrei să-mi arăți ce-ai mai învățat la franceză? Mă bucur că ești fericită – dar n-am crezut niciodată foarte mult în fericire. N-am crezut nici în nenorociri. Astea sunt lucruri pe care le vezi pe scenă, pe ecran sau în paginile cărţilor, niciodată nu ţi se întâmplă cu adevărat în viață. Singurul lucru în care cred în viața asta este răsplata pentru ceea ce faci (depinde ce faci, bineînţeles) și pedepsele pentru neîndeplinirea sarcinilor, care sunt de două ori mai costisitoare. Mergi la biblioteca taberei și cere-i doamnei Tyson sonetele lui Shakespeare în care apar versurile astea: 

“Dar crinii sunt doar magicelor veri
  pe plac, şi-i scurt al lor incert parfum;
  când buruiana urcă mângâieri
  spre rod, ei mor şi putrezesc în drum,
  cum faptelor, când tac, adeseori,
  dulceaţa le dospeşte în duhori.” 

    Nu am mari lucruri la care să mă gândesc, viața pare să mi le limiteze la pregătirea unui editorial pentru Saturday Evening Post. Mă gândesc în schimb la tine, întotdeauna cu plăcere; dar dacă ai să-mi spui “Pappy” din nou, o să dau pisica afară din casă și s-o bat tare, de șase ori pentru fiecare dată când eşti impertinentă. Ce spui de asta? Voi plăti eu costurile taberei. Din puțina mea înțelepciune, îți las aici câteva sfaturi.

Lucruri de care să te preocupi:  

Preocupă-te să ai curaj.
Preocupă-te să fii curată.
Preocupă-te să fii eficientă.
Preocupă-te de echitație.
Preocupă-te. . . 

Lucruri de care să nu te preocupi:  

Să nu-ţi faci griji cu privire la părerile oamenilor.
Griji pentru păpuși.
Griji privind trecutul.
Griji privind viitorul.
Nu-ţi fă griji legate de maturizare.
Nu-ţi fă griji că cineva te va întrece.
Nu-ţi fă griji legate de reușite.
Nu-ţi fă griji pentru eșecuri (doar dacă e vina ta!)
Nu-ţi fă griji pentru țânţari.
Nu-ţi fă griji pentru muşte.
(Nu-ţi fă griji legate de insecte, în general)
Nu-ţi fă griji pentru părinți.
Nu-ţi fă griji pentru băieți.
Nu-ţi fă griji pentru dezamăgiri.
Nu-ţi fă griji pentru plăceri.
Nu-ţi fă griji pentru satisfacții .

Nu-ţi fă griji...

Lucruri la care să te gândeşti:  

Ce îmi doresc eu, de fapt, de la viaţă?
Cât de bună sunt cu adevărat, în comparaţie cu ceilalţi de vârsta mea:
(a) Voi primi bursă?
(b) Am înțeles cu adevărat oamenii și sunt capabilă să mă integrez?
(c) Îmi neglijez corpul sau am grijă de el?
Cu dragoste,                                                                                                 Tăticul tău

          

Gânduri despre bârfă

    Motto:

        BẤRFĂ, bârfe, s. f. (Fam.) Bârfeală. – Din bârfi (derivat regresiv). BÂRFÍ, bârfesc, vb. IV. Tranz., intranz. și refl. recipr. A (se) vorbi de rău, a (se) ponegri, a (se) defăima, a calomnia, a cleveti. ♦ Tranz. A flecări, a îndruga verzi și uscate. – Et. nec. (definiţii copiate din DEX, n. a.)

        Aţi văzut, domniile voastre, ce zice DEX-ul despre bârfă şi despre verbul aferent. Eu, una, am oroare de bârfă, dar mi se mai întâmplă, recunosc, să cad în păcat, în sensul că, uneori, o ascult. Adică îi ascult pe alţii bârfind. (Ei, recunosc, mai şi bârfesc un pic, câteodată). Dar eu am o fire împăciuitoare şi un echilibru (precar, recunosc!) de Balanţă care nu vrea să supere pe nimeni, şi am o părere bună ca despre toată lumea, deci nu prea comentez acele bârfe, de unde, logic, şi ideea că sunt de acord cu ele. Nu, nu sunt.  Deloc.
          Îmi place să cred că, atunci când spun un lucru despre cineva sau ceva, asta se bazează pe o judecată a mea, pe nişte argumente, nu pe o prejudecată. Am fost şi eu supusă acestor prejudecăţi şi ştiu cum e. Când gândim, reuşim să ne punem în postura altuia, să-l înţelegem, nu-l judecăm doar aşa, pentru că ne credem superiori, sau pentru că avem impresia că suntem deţinătorii adevărului absolut. Care adevăr absolut, fatalitate (o ştim cu toţii, nu?), nici nu există!

     Este început de august şi aş vrea să am câtva timp fără bârfe, fără prea multe evenimente care să-mi agite spiritul şi sufletul, vreau o vară calmă. Mă rog, ce-a mai rămas din vară. Am avut intenţia să dau câteva exemple de bârfe de prin tabloide, pentru că ceea scriu ei pe acolo nu sunt ştiri, sunt BÂRFE. Dar m-am răzgândit, e prea cald, mi-e prea lehamite şi apoi, de ce m-aş enerva singură?!
 

Gânduri bezmeticite şi dezmeticite

                   
                                           

                                                                              MOTTO:        

       "Întotdeauna, într-o situaţie grea, există cel puţin o şansă de a învinge."

                                                                               Kong Fu Tzu (Confucius)

       Pentru cei care au mai citit, când şi când, ceea ce scriu eu pe aici, voi arăta acum urmarea experimentului meu de luna trecută. Vă amintiţi, domniile voastre, ce postam eu sub un titlu spectaculos (ei, aş, aşa vreau eu să mi-l închipui, pentru că, faţă de ceea ce văd prin presa de scandal, ăsta ar putea fi titlu de teză de doctorat), şi anume, "Gânduri despre un experiment (aproape) paranormal", într-o miercuri, 3 iulie 2013? 

          Nu, nu vă mai amintiţi, sunt sigură. Ziceam atunci că o să încerc să trăiesc o lună cu 250 de lei (noi), adică cu mai nimic. Şi că o să relatez cum am supravieţuit. Ei, bine, iată-mă! Me voilà! Eccomi! Ta, da, here I am! (Asta, aşa, ca să mă joc, şi ca să mă laud că mai ştiu şi eu câte ceva în limbi străine). Sunt destul de vie (şi vioaie), am mâncat în disperare produse din mica mea grădină de zarzavat (dovlecei, roşii, morcovi, fasole, ceapă, alte verdeţuri, sub toate formele şi în toate combinaţiile posibile), am mai luat nişte bănuţi (foarte anemici) pe câteva ore de meditaţie la franceză şi pe tehnoredactarea unor texte şi... a venit pensia! Yupiii!

         Însă, din nefericire pentru mine, situaţia din luna aceasta este tot cam aceeaşi, deci experimentul meu continuă. Şi, ca şi filmele alea care au o a doua, a treia, a patra parte, devine din ce în ce mai neplăcut şi greu de "digerat". Mi-am plătit rata de la împrumutul făcut, am plătit facturile, şi acum mă uit cu jale la cele trei sute de lei, care mă privesc, la rândul lor, destul de înfricoşate, din portofel. Ei, ce mai contează, am văzut deja că experimentul merge. Ştiu, asta nu prea e viaţă! Din punctul meu de vedere, nu prea e viaţă dacă nu-mi pot cumpăra cărţi, parfumuri, flori, ceva ciocolată (mai rar!), şi, de asemena, să nu pot călători pe unde aş vrea, dar eu să fiu sănătoasă, că voi trece peste aceste luni grele.
           Şi, nu, nu voi putea nici anul ăsta să călătoresc pe-aici:

         

Gânduri despre uitare

    În definitiv, ce dacă mai uităm? Uitarea face bine la moral, ne ajută să trecem peste momente înfiorător de grele şi ne face vindecarea, după mari dureri, mai rapidă. Eu cred că am mai scris pe aici*, mai cu îngrijorare, mai făcând haz de necaz, de faptul că uit. V-am spus (de vreo trei ori, dar ce mai contează!) şi bancul cu ardeleni** despre uitare, am pus peste tot margarete (care, paradoxal, dar şi comic, îmi aduc aminte de uitare), am pus, iată, şi bucheţele de nu-mă-uita, dar adevărul este că da, mai trebuie să şi uităm câte ceva. Eu uit cu mare uşurinţă durerile avute, traumele sufleteşti, uit oamenii care m-au rănit dar, ca o Balanţă care se respectă, nu prea iert. Adică, iert, dar cam greu. Aici trebuie să mai "lucrez" un pic. Pentru că Iertarea, ca şi Iubirea dăruită necondiţionat, îţi eliberează sufletul de orice greutate.

    Am scris rândurile astea despre Uitare (la Iertare o să mai revin, că am mai multe de zis) după ce am văzut o fotografie pe Facebook. (Da, o să ziceţi, unde altundeva, că doar pe acolo pierzi vremea!). Nu poza în sine era de milioane, ci textul*** care o însoţea. Nu ştiu cine a avut ideea, nici nu mă interesează, şi poate că poanta nu e grozavă (la început, şi mie mi s-a părut că e o cruzime să râzi de aşa ceva), dar eu găsesc aici chintesenţa spiritului nostru, al românilor, felul nostru de a râde, de a fi ironici şi autoironici, felul de lua în râs mai ales lucrurile care ne sperie, chiar şi Moartea (vezi Cimitirul Vesel de la Săpânţa) şi cred cu tărie că lucrul ăsta ne va salva.

NOTE DE SUBSOL:

* Aici, pe blog, dar şi prin alte locuri...

** Doi ardeleni în vârstă stau de vorbă:

- Cum o duci, mă Văsălie?

- No, bine, numa' cam uit...

- Ioi, şî io la fel!

- No, dar am mers la doftor şî mi-o dat ceva pilule şi amu' nu mai uit!

- Dă-mi, mă, şi mie numele doftorului, să merg şi io la el.

- Numele doftorului, păi, numele... Mă, Ghio, cum îi zice, mă, la floricica aia albă, cu mijlocul galben?

- Margaretă?!

- No, aşe! Fă, Margareto, cum îi zice la doftoru' ăla?!
 

*** Discuţie între două bătrâne de la ţară, aşezate pe prispă:

      - Cum îi zice, Mărie, doctorului ăla neamţ care  m-a făcut să-mi pierd capul?

      - Alzheimer!