Nu mai scriu, de o vreme, nici aici, nici prin alte locuri unde mai obişnuiesc să bat câmpii graţios. Şi asta din cauză că am multe altele de făcut, dar şi pentru că nu mai consider demne de a fi cunoscute, de către alţii, gândurile ce mă bântuie în ultima vreme. Fac abstracţie de gândurile acelea zilnice, gen "ce mâncăm mâine, (vai, iar e cald!), ce mai trebuie cumpărat, trebuie să fac curat, (vai, iar plouă!), unde oi fi pus cartea aia, ia uite ce riduri noi am azi" , astea îmi trec prin cap, se duc şi nu prea lasă urme. Şi nici de gândurile "abisale" nu o să vă "vorbesc" acum, domniile voastre (păi da, mai am, din când în când, şi gânduri din astea ce ţin de ontologie şi filosofie, nu numai flecărerile mele obişnuite).
Azi mă ocup de gândurile subliminale. Deci, eu încerc cu obstinaţie să-mi impun o gândire cât mai optimistă, mai pozitivă, vreau să intuiesc ceva roz şi drăguţ în orice imagine, să găsesc partea bună din toţi oamenii din jurul meu, să văd partea plină a paharului (mda, mă opresc, sunt sigură c-aţi prins ideea), şi undeva, în adâncul nesfârşit al gândurilor mele, se aude ca un zumzet, un mesaj cu opusul a ceea ce VREAU eu să gândesc. Ei, bine, acum sunt în momentul acela comic şi confuz, în care mă întreb, precum elevii mei dintr-un sat vrâncean, pe la începuturile-mi în ale profesoratului: "Da' di şi?"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu