Gânduri fără răspuns

          Fiind eu (şi, implicit, gândurile mele) sub stăpânirea aceleiaşi naive întrebări (absolut fără răspuns, în cazul meu), pe care mi-o puneau elevii mei vrânceni când dădeau piept cu greutăţile limbii franceze, adică, tradusă în dialect, da' di şi?, am tot încercat, zilele astea, să scap de ea. Păi, nu, nu prea se poate, mi-am dat seama. Pentru că această micuţă interogaţie se clonează, în mintea mea, uluitor de repede. Doar ce am terminat de răspuns unui "de ce" şi apare altul, şi altul. Aşa că am ales o "căsuţă" frumoasă, aşezată într-un peisaj magnific şi, trecând peste starea pe care mi-o induce vremea ploioasă de afară, mi-am imaginat că sunt acolo, e vară, e cald şi bine. Stau (afară sau în casă, nu contează), la o măsuţă şi scriu un roman poliţist (pentru că le ador!). Nu am griji legate de bani, de sănătatea mea, de banii şi sănătatea rudelor sau prietenilor, nu am griji, în general. Mă simt liniştită şi foarte iubită. E bine, e foarte bine! Bleah! Exerciţiul meu de imaginaţie a fost minunat, dar a durat puţin şi întrebările-clone au apărut iar. Aşa că, vorba unei prietene (care, din greşeală, a înghiţit, în loc de zahăr vanilat, conţinutul unui pliculeţ de praf de copt), "am să mă duc să dospesc un pic!"