Gânduri despre veri indiene

Astăzi începe toamna. Calendaristică. Mărturisesc că anotimpul meu preferat este (şi va rămâne) primăvara (și o parte din vară). Dar găsesc câte ceva să-mi placă şi la celelalte. În ceea ce privește toamna, o admir că ne ajută să ne umplem cămările, îi iubesc culorile şi-mi place când e caldă şi fără prea multe burzuluieli ale vremii. Dar nu de toamnă vreau eu să vorbesc, ci de vara indiană. Vara indiană (Indian Summer, l'Eté indien, 따뜻한 날씨 - ha, ha, m-am amuzat și eu un pic, dar aşa mi-a tradus Google în coreeană) este un mini-anotimp, să zicem, care prelungește vara în toamnă. Dar nici despre ea, în sine, nu vreau să scriu, nici despre cunoscutul cântec al lui Joe Dassin (căci am mai „lălăit” despre el), ci despre sensul figurat,, metaforic, al verii indiene, adică despre "permisiunea divină" de a iubi încă, chiar dacă ai trecut de acea convențională vârstă a iubirii. Ei bine, domniile voastre, vă urez şi îmi urez (mint un pic, căci chiar nu mai am puterea de a intra în starea aceea miraculoasă)  o astfel de vară indiană, anul acesta. Doamne-ajută!

     P. S. Poza asta nu are legătură cu "tema" mea de astăzi (sau poate doar un pic), dar văd acum un serial în care apar şi indieni. Şi, bineînțeles, asta este şi în amintirea lecturilor mele din copilărie, în care personajele erau apaşi sau comanşi, mă rog, nu contează numele triburilor, contează că ei erau personajele pozitive, pe când acum americanii (după ce că le-au furat pământurile şi i-au pus în rezervaţii!) îi prezintă ca pe nişte "băieţi răi". Şi ne mai învaţă pe noi, restul lumii, ce e cu "politically correct"...