Gânduri despre bârfă

    Motto:

        BẤRFĂ, bârfe, s. f. (Fam.) Bârfeală. – Din bârfi (derivat regresiv). BÂRFÍ, bârfesc, vb. IV. Tranz., intranz. și refl. recipr. A (se) vorbi de rău, a (se) ponegri, a (se) defăima, a calomnia, a cleveti. ♦ Tranz. A flecări, a îndruga verzi și uscate. – Et. nec. (definiţii copiate din DEX, n. a.)

        Aţi văzut, domniile voastre, ce zice DEX-ul despre bârfă şi despre verbul aferent. Eu, una, am oroare de bârfă, dar mi se mai întâmplă, recunosc, să cad în păcat, în sensul că, uneori, o ascult. Adică îi ascult pe alţii bârfind. (Ei, recunosc, mai şi bârfesc un pic, câteodată). Dar eu am o fire împăciuitoare şi un echilibru (precar, recunosc!) de Balanţă care nu vrea să supere pe nimeni, şi am o părere bună ca despre toată lumea, deci nu prea comentez acele bârfe, de unde, logic, şi ideea că sunt de acord cu ele. Nu, nu sunt.  Deloc.
          Îmi place să cred că, atunci când spun un lucru despre cineva sau ceva, asta se bazează pe o judecată a mea, pe nişte argumente, nu pe o prejudecată. Am fost şi eu supusă acestor prejudecăţi şi ştiu cum e. Când gândim, reuşim să ne punem în postura altuia, să-l înţelegem, nu-l judecăm doar aşa, pentru că ne credem superiori, sau pentru că avem impresia că suntem deţinătorii adevărului absolut. Care adevăr absolut, fatalitate (o ştim cu toţii, nu?), nici nu există!

     Este început de august şi aş vrea să am câtva timp fără bârfe, fără prea multe evenimente care să-mi agite spiritul şi sufletul, vreau o vară calmă. Mă rog, ce-a mai rămas din vară. Am avut intenţia să dau câteva exemple de bârfe de prin tabloide, pentru că ceea scriu ei pe acolo nu sunt ştiri, sunt BÂRFE. Dar m-am răzgândit, e prea cald, mi-e prea lehamite şi apoi, de ce m-aş enerva singură?!