Gânduri de spre Hawaii (II)

MOTTO: „Același om poate părea un fatalist pesimist înainte de a mânca de amiază şi un optimist încrezător în propriile forţe după masă.” (Aldous Huxley)
   Ei, doar așa, din plăcerea de a-l contrazice pe marele scriitor care a „emis” zicerea din motto, vreau să spun că eu încă nu am mâncat de prânz, dar vă jur că simt un optimism fără margini (care, ce-i drept mă îngrijorează un pic...) și starea asta mă predispune la a scrie cel de-al doilea episod al călătoriei mele imaginare. Nu știu cât va dura acest episod sau dacă va fi cât de cât interesant, asta depinde doar de Demoazela Imaginație. Care, v-am mai spus, e o sclifosită și jumătate, și-i plină de toane, așa că mă lasă baltă când mi-e lumea mai dragă. Am să încep prin a intra în „starea Hawaii”, ceea ce sugerez să faceți și domniile voastre: îmi spun singură („zingu”, cum zicea nepoțelul unei prietene când era mai mic), că totul e bine, că nu am de plătit rate, că oamenii nu sunt uneori cam mojici, egoiști și interesați, că toate sunt în regulă, că eu sunt ființa aceea din poză, că stau pe plaja aia pustie, sunt liniștită și împăcată cu mine, și „vorbesc” cu oceanul, căutând în imensitatea lui răspunsuri la întrebările mele, care sunt cam retorice, dar...
   În regulă, după ce eu mi-am recitat mantra de mai sus și fiindcă suntem toți deja acolo, în Hawaii, să mai aflăm câte ceva despre acest ținut de basm. Și iată ce:
„Conform unei noi cercetări Gallup, Hawaii este statul cu cei mai fericiți oameni din SUA. Nu este prima oară când este considerat de către cercetători ca fiind cel mai fericit stat, însă calitatea vieții este într-o creștere continuă. Potrivit acestui studiu, speranța de viață pe teritoriul american este de 65 de ani. Locuitorii insulei pot adăuga aproximativ 16 ani fericiți acestei medii. Există câteva explicații din cauza cărora aceștia dețin secretul longevității. (Printre acestea, firea optimistă a locuitorilor, soarele, clima blândă, dieta pe bază de fructe, legume și pește etc.) Oamenii de pe insulă sunt cunoscuți pentru timpul pe care preferă să îl petreacă alături de cei dragi, activitate care devine și ea un factor important în scăderea nivelul de stres al persoanelor, echilibrul mental al acestora și creșterea speranței de viață. Comunitățile de aici au și ele modul lor de a-și pune amprenta asupra nivelului crescut de fericire al locuitorilor. Doctorul Bradley Willcox susține că diferența dintre rezidenții insulei și ceilalți se află la nivelul de perspectivă. Pentru aceștia este mai importantă viața personală decât cea financiară. Deși muncesc, aceștia găsesc mai mult timp pentru lucrurile pe care le prețuiesc: familia, prietenii.” (Sursa: stirileprotv.ro, care citează din Huffington post.)

***

   „Hula este dansul specific insulelor Hawaii, care nu lipsește de la nicio sărbătoare sau petrecere. Legenda spune ca Pele, zeița focului fugea de sora ei Namakaokahai, zeița oceanului, și încerca să-și găsească un loc în care valurile să nu o poată atinge. Astfel a ajuns în Hawaii, unde a găsit adăpost. Pe această insulă, în locul în care astăzi se găsesc craterele, a dansat pentru prima data Hula, acest dans simbolizând victoria ei. De fapt, polinezienii au fost cei care au pus bazele dansului Hula, care se practică acompaniat de cântecele intitulate „mele”. De-a lungul timpului, s-au desprins două forme de Hula: kahiko (care e forma tradiționala) și auana (cu influențe occidentale).” (Sursa: http://www.viajoa.ro)

Vezi aici: https://youtu.be/QMD1hYuAL40

Gânduri despre Hawaii (I)

          MOTTO: „Dacă te simți singur atunci când ești numai cu tine, înseamnă că ești într-o proastă companie.” (Jean-Paul Sartre) 

   Ei bine, da, stimați cititori, cred că v-ați dat deja seama (am lăsat, încă din titlu, precum și în poza aferentă, mici „bucățele” de indicii, ca în „Hansel și Gretel”. Ha, ha, scuze, am glumit!) că, în sfârșit, m-am hotărât să plec în Hawaii. Vă previn, domniile voastre, această călătorie va fi un serial. Așa că trebuie să vă înarmați cu multă răbdare. De ce m-am hotărât abia acum să plec la drum imaginar? Păi, să le iau pe rând: mai întâi, pe la mine, pe la Domneștii de Muscel, plouă, deci muncile de prin grădină au luat luat o mică pauză; apoi, ceea ce am de lucru la calculator ('telectuală, deh!) nu prea mă atrage, deși trebuie făcut, așa că sunt gata să evadez de sub tutela acestui „trebuie” ori de câte ori am prilejul; mai pe urmă, un alt motiv să-mi duc gândurile în altă parte ar fi că mă deranjează din ce în ce mai mult comportarea unor inși, și nu mă refer aici la cei de pe „scena politică” (pe care am încetat definitiv s-o mai urmăresc), nici la Omenire în general, ci la niște oameni „de-ai locului”, ca să zic așa; și, în fine, „pentru că merit” (ca să aplic, ironic, o parafrazare a unei celebre ziceri dintr-o celebră reclamă a unui celebru brand): merit să-mi îndeplinesc mici dorințe, merit să călătoresc cu gândul, merit să visez, merit să am liniște, pace și înțelegere.

   Am vrut mai întâi, atunci când mi-am făcut, conștiincioasă, „documentarea” (de pe Internet, de unde altundeva?!), să aflu când e cel mai potrivit să plecăm înspre Hawaii (și când zic „plecăm”, nu folosesc pluralul majestății, ci doar trag nădejde că șapte-opt dintre domniile voastre mă veți însoți în acest periplu). Ei bine, toate agențiile de voiaj s-au pus de acord cu răspunsurile: e bine să plecăm în Hawaii oricând în timpul anului, acolo vremea e minunată mai mereu. Apoi, am vrut să aflu cum plecăm, care-i ruta, ce trebuie să nu lipsească din bagaje, ce formalități sunt necesare și, evident, nu după mult timp, m-am plictisit de atâtea căutări. Iar gândurile mele îmi spuneau, sastisite și ele: „Păi, ce faci, Lavinia, de ce pierzi vremea? Nu uita că în călătoria asta plecăm noi, iar nouă nu ne trebuie nici pașaport, nici bani de taxe, nici asigurare medicală, nici vaccinuri, nici valize. Nouă ne trebuie doar inspirație...” 

   Deci am lăsat baltă căutările, am închis ochii (dar i-am deschis iute, că nu mai vedeam să scriu, evident), așa că mi-am imaginat doar că închid ochii și am revăzut în minte locuri și scene din serialul „Lost”, filmat în insulele hawaiiene. Absolut minunat! Briză, soare, palmieri, miros de flori exotice și de apă sărată... Însă din acest început de visare m-a trezit cruda realitate: e destul de târziu și, până se face întuneric, mai am niște treburi de făcut. Așa că o să închei abrupt primul meu episod, spunând că Hawaii, al 50-lea stat al Americii (a fost admis în Uniune în anul 1959), face parte din Polinezia, despre care „tanti Wikipedia” ne spune următoarele: 

   „Polinezia (greacă πολύ poly - mult; νῆσοι nēsoi - insule) este denumirea folosită prima dată de Charles de Brosses în 1756, și se referă la un teritoriu întins de 50 milioane km² din Pacificul de est, presărată cu numeroase insule. (...) Polinezia cuprinde un număr de peste 1.000 de insule și grupuri de insule, teritoriul se întinde de la insulele Hawaii (S.U.A.), situate în nord, până la Noua Zeelandă în sud-vest, și în sud-est până la Insula Paștelui (Chile). Granița de vest a Polineziei este limitată de insulele Gilbert (Micronezia) și Tuvalu. Suprafața totală a insulelor polineziene atinge cifra de 294.000 km², din care numai Noua Zeelandă are 270.534 km². Depărtarea dintre unele insule sau grupe de insule atinge în mod frecvent mai multe mii de kilometri. Caracteristica acestei regiuni de pe glob e că cuprinde teritorii uriașe de apă. O altă trăsătură comună a Polineziei este originea insulelor care, cu excepția Noii Zeelande, au făcut parte din continentul Antarctic, și că ele au o serie de vulcani activi, vulcani care, în perioada ultimei glaciațiuni, au fost vulcani submarini. Unii dintre acești vulcani se aflau la adâncimi mai mici sau peste 100 de metri, ceea ce a favorizat dezvoltarea recifelor de corali și formarea de insule”.

   Aloha!

Gânduri puse în sertare

  

 MOTTO:

„Leacul de la răsărit,
Aia e, că n-ai murit.
Leacul de la miazăzi,
Aia e: fie ce-o fi.” 

    Acesta-i finalul poeziei „Descântec de fie ce-o fi”, scrisă de Marin Sorescu. Mi  l-am pus drept motto, căci mi se pare tare potrivit azi, de Ziua Copilului, pare ceva copilăresc, deși substratul ideatic (oh, nu mă recunosc!) nu e deloc așa. Recunosc că eu îmi simt sufletul ca de copil nu numai de 1 Iunie, și iar recunosc că asta nu prea mi-a fost de folos în viață. Până acum. Poate că la vârsta senectuții mă va ajuta. Mă rog, trec peste asta, la fel ca un copil care se plictisește repede și vrea altceva, nou. Dar n-am nimic nou. Și nu am vreme azi să scriu, nici nu știu de ce am mai început, dar v-am mai zis, domniile voastre, când simt nevoia să scriu, mă duc repede să scriu, fără să țin seama dacă am vreo idee demnă să fie așternută pe hârtie (vorba vine). Așa că o să-mi spun (și o să le împărtășesc cu cei cinci-șase cititori ai blogului meu) câteva glumițe, așa, ca să facem ziua mai frumoasă: 

Un motociclist se învârtea cu motocicleta lui în jurul unui restaurant, zicând:

- Cine are motocicletă ca a mea?!

Mai trec vreo două ore în care el tot se învârtește și zice același lucru. Până la urma, unu` din restaurant iese și îi spune:

- Ce te tot lauzi atâta cu motocicleta aia?

- Nu mă laud. Cine are motocicletă ca a mea, că nu știu cum s-o opresc!

&

Scoția. Război între două cetăți. De la prima cetate zboară o ghiulea, de la a doua cade o bucată de zid. De la a doua cetate zboară o ghiulea, de la prima cade un zid. Şi tot aşa, o săptămâna întreagă. La un moment dat, însă, liniște totală. De la prima cetate se aude:

–  Heeeei, de ce nu mai trageți?

De la a două cetate se răspunde:

– Nu putem, ghiuleaua e la voi!

&

Un evreu aterizează la Otopeni după treizeci de ani de stat în Israel. Vede un automat de băuturi, bagă 10 lei să-și ia o „Coca Cola”, aparatul îi ia banii dar nu-i dă sucul. Mai bagă 10 lei, tot nimic. Mai încearcă cu încă o bancnotă, tot nimic. Se dă trei pași înapoi, își mângâie barba, și șoptește:

– Genial…

&

Șeful meu mi-a cerut azi să lucrez și în pauza de masă. Am țipat la el: „Ești un nenorocit! Vin la ora 8:30 la muncă, nu-mi mulțumește nimeni, muncesc până la 6:00 după-amiaza, nu-mi mulțumește nimeni, pe când tu și leneșii cu care joci golf până la 14:00 nu faceți nimic”. După care i-am răspuns la e-mail: „Sigur, șefule, fără nicio problemă”.

P.S. Titlul era despre cu totul altceva (dar să-l lăsăm așa, totuși), despre felul cum „pun la sertar” pentru mai târziu lucruri interesante de citit sau de pus în practică și nu prea mai ajung să mă mai uit prin acele metaforice sertare... 

Gânduri din Tărâmul Solitudinii

MOTTO: 

„Vrei o soție/un soț fotomodel? Vrei un „Ferrari” nou-nouț? Vrei o vacanță în Hawaii? Vrei bani să nu-i poți număra? Vino la „Dedeman”! Aici găsești cea mai mare varietate de cuie în care să-ţi pui pofta...” (Autor necunoscut)

De vreo câteva zile am ceea ce eu numesc „un-soi-de-lehamite”, și asta fără vreun motiv aparent (poate doar pârlitul ăla de subconștient să fie de vină). Și, chiar dacă am muncit ca de obicei, am citit, m-am uitat la câteva filme, plus alte alergături și activități făcute tot ca de obicei, starea văd se perpetuează. Așa că urmările sunt acestea: tot nu am să plec (imaginar) în Hawaii, stau pe gânduri dacă să mai scriu ceva aici, pe blogul personal, și încep să-mi fac griji pentru că unii oameni, multele dezamăgiri și, poate, vârsta, și-au dat mâna în a-mi face, cum se zice în popor, „sânge rău” (sau, mai de fițe, încearcă să mă streseze și-mi dau „mal du siècle”).  Ei bine, imaginea pusă de mine este o ilustrare a gândurilor mele, care tropăie nervoase. Și, nu, ca să răspund întrebărilor din motto, nu vreau nici soț fotomodel (vorba bancului, „'ai di capu' mieu!”), nici „Ferrari”, nici vacanță în Hawaii (deocamdată) și nici bani muuulți. Atunci, mă întreb eu retoric, ce vreau? Oricum, chiar de voi găsi răspuns la întrebarea asta, tot n-o să vi-l spun și domniilor voastre...

Așaaa, altceva, am găsit undeva câteva pagini despre mitul androginului și asta m-a făcut să mă gândesc iar cum, în două (hai, trei!) perioade din tinerețea și vârsta mea adultă, am crezut că am găsit acea „jumătate perfectă” despre care se vorbește. Dar n-a fost așa, n-a fost să fie, așa că, de la un timp, am încetat s-o mai caut. Și bag seamă că nici acea jumătate nu prea mă caută pe mine. Aferim! Știu că știți povestea asta, dar eu tot o mai „spun” o dată:

„O versiune cunoscută a mitului androginului este relatată de Platon, în „Banchetul”, prin intermediul personajului numit Aristofan, explicând astfel modul în care a apărut Iubirea. (...) La început trăiau pe pământ ființe androgine, de formă sferică, compuse din doi bărbați, două femei sau o femeie și un bărbat lipiți spate în spate. Puterea lor era nemărginită. Zeii, temându-se de această putere, au hotărât să îi despartă. Jumătățile astfel separate au început să moară de tristețe și de dor. Văzând că rămân fără supuși, zeii au căutat o modalitate de a le da noilor oameni un motiv pentru a trăi. În acest scop a fost creat Eros, pentru a semăna iubirea în lume. De atunci, cele două jumătăți se caută una pe alta toată viața, iar dacă se regăsesc, formează ființa perfectă de odinioară.” (Cf. istoria-artei.blogspot.ro)

Evident, tot în încercarea de a ieși din starea asta de lehamite (mentală și sufletească, pentru că, fizic vorbind, sunt destul de hărnicuță și de vioaie), mi-am recitit un banc (dar nu prea am râs, recunosc). Care banc, da, culmea, chiar are legătură cu STAREA ZILEI (lehamite, întrebări existențiale, amânat călătorie imaginară în Hawaii, incertitudini, bla-bla-bla):

„Un bărbat se plimba pe o plajă și, la un moment dat, s-a împiedicat de o lampă îngropată în nisip. O ridică, o scutură și, pufff, apare un duh.

– Bine, bine, zice duhul, nu te mai mira atât, m-ai eliberat din lampă. O să-ți îndeplinesc o dorință.

– Totdeauna am vrut să merg în Hawaii, dar am rău de mare și mi-e frică să zbor cu avionul. Poți să construiești un pod până acolo, ca să pot merge cu mașina?

– Asta e imposibil, omule! Gândește-te la logistica necesară! Cum pui pilonii pe fundul oceanului? Gândește-te cât ciment, cât oțel! În nici un caz. Pune-ți altă dorință!

– Știi, am fost însurat de patru ori. Soțiile mele toate au spus că sunt un nesimțit și un insensibil. Aș vrea să mă faci să înțeleg femeile…

– Podul să fie cu două benzi sau cu patru?

GÂNDURI DESPRE DIEGEZĂ

ÎN LOC DE MOTTO:

 Rugăciunea de fiecare zi a Sfântului Ierarh Filaret, Mitropolit al Moscovei și Kolomnei: „Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu unul știi de ce am nevoie, Tu mă iubești pe mine mai mult decât pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu știe a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mângâiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuințele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi și fă după mila Ta. Lovește-mă și mă tămăduiește, doboară-mă și mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinței Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă și nu am altă dorință decât numai să fac voia Ta; învață-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!”

 Iar amân călătoria mea imaginară în Hawaii. Aș avea timp, m-am și documentat un pic și mărturisesc că imaginația mea „tropăie” de nerăbdare. Ei bine, m-am hotărât, o să-mi pedepsesc gândurile și imaginația și n-o să le duc în Hawaii (cel puțin, nu încă!). De ce? Pentru că sunt foarte supărată pe mine (deci, pe tot „pachetul”, gânduri, suflet, imaginație, simțăminte) pentru că uit, pentru că tratez totul cam superficial și, în fine, pentru că am o tendință blamabilă de a evada din realitatea ce nu e mereu frumoasă și „en rose”. 

 S-o iau pe rând. Am citit de curând ceva (un text legat de metodele pedagogice aplicabile în științele filologice) și am constatat, pe lângă multitudinea de termeni englezești, împrumutați „cu ghiotura”, ca și în alte discipline, niște cuvinte și expresii care îmi  sunau vag cunoscute, dar așa de vag, încât a trebuit să apelez la dicționar. Adică, spre exemplu: catehetic, „instanță ubicuă și pluripotentă”, „test docimologic”, „inteligență kinestezică”, facilitator, „demers paideic”, emergență, dialogal etc. Și doar le-am învățat cândva. Sau nu? 

 Despre cum tratez eu cu superficialitate chestiunile (termen generic, poate fi vorba de cărți, fapte, atitudini, oameni, filme etc.) care nu mă atrag, am mai scris aici. Este un mijloc de a mă scuti de nervi inutili, de dezamăgiri și, mai apoi, de regretul după timpul pierdut. 

 Ei, cu evadarea din realitate e altă poveste, așa am făcut de când am pus mâna prima dată pe o carte (sau de când am văzut primul film), pur și simplu am obiceiul să mă transpun acolo, imaginația mea mă duce în mijlocul irealității și uit de toate necazurile, minciunile, urâciunea, nedreptatea, răutățile ce apar (din ce în ce mai des) în viața de zi cu zi. Nu mi-a făcut prea bine evadarea asta în universul cărților, în sensul că m-a rupt cumva de lume dar, pentru sufletul meu, a fost și este o încântare orice excursie printre paginile unei cărți, orice acțiune a unei piese sau a unui film, orice călătorie imaginară. Deci, amânând călătoria mea în Hawaii, mă (auto)pedepsesc și mă îndemn să fiu mai studioasă, să aprofundez mai mult ceea ce citesc și să fiu mai conectată la realitate. Hm!

Gânduri amânate

După cum se vede și din imaginea alăturată (care este din Domneștii mei de Muscel), nu am plecat în Hawaii. Nu, nici măcar cu gândurile. Nu mai explic aici cauzele, că sunt anoste. Promit însă să fac, în curând, o adunare generală a neuronilor mei (sau un meeting), o să-i muștruluiesc bine și o să le dau instrucțiuni (deci îi supun unui training) cum să se organizeze mai bine și ce itemi să folosească (că doar sunt pentru ei ceea ce se cheamă managing director) și apoi, într-un furtunos brainstorming, vom încerca împreună să încropim un voiaj imaginar în Hawaii. Am folosit, ironic, toți termenii ăștia engleziți pentru că mă agasează, și azi am mai găsit, de cum mi-am aruncat ochii pe „știrile online” (hm!), și alte motive să-mi fac nervi. Mai întâi, aflu că ieri a fost Ziua Mamei (de unde până unde, și cui i-a venit ideea asta?!), iar duminica viitoare va fi Ziua Tatălui (iar hm!). De ce nu se dau în Parlament, (printre sforăiturile, mânăriile, insultele,  minciunile și furtișagurile „aleșilor” noștri), niște ordonanțe care chiar să aducă un pic de BINE în traiul nostru? Mă rog, e o întrebare retorică. Apoi, citesc că azi e Ziua Mondială a Râsului. Ba nu, căci alt ziar susține că ieri, în prima duminică din luna mai, a fost Ziua Râsului. Iar al treilea ziar, degajat, povestește cum am sărbătorit Ziua Internațională a Râsului în 8 februarie 2018. Întâi am presupus că unii se refereau la râsul „ha-ha-ha”, iar alții la animalul numit „râs”, dar nu, toți vorbeau despre cum sărbătorim noi, românii, această Zi Mondială a Râsului. Asta chiar e de râsul curcilor!

Gânduri de marți (și 1 Mai)

    „Existăm nu pentru a pălăvrăgi despre absurditatea lumii, ci pentru a ne da o justificare. Și uneori este de ajuns duioșia unui cer de primăvară ca să ne reamintească acest lucru.” (Octavian Paler)

    Iată-ne, domniile voastre, în prag de lună mai. Azi, după ce am sărbătorit prin muncă Ziua Muncii, mă odihnesc un pic scriind două-trei rânduri. Ei, poate voi scrie chiar zece-douăzeci, dar nu mai mult, pentru că deja mintea mea e ocupată de niște gânduri ce plănuiesc o călătorie în Hawaii. Cred că asta se va întâmpla pe la sfârșitul săptămânii acesteia. Și, nu, nu mă duc în Hawaii. Plec doar cu gândul, acolo. Mi s-a făcut dor de un voiaj imaginar... 

   Așa, deci după ce mi-am citit horoscopul de azi ca să-mi creez bună dispoziție, am văzut la prognoza meteo că numai la noi, în Muntenia (și în Dobrogea), e soare (ca vara!), în restul țării sunt, citez, „ploi cu descărcări electrice”. 

    După aceea, am căutat o poză cu 1 Mai muncitoresc (și cu vădită influență slavă), de pe vremea când se făceau acele defilări bombastice (de care cei de vârsta mea își amintesc, cu siguranță) dar, oricum, și atunci era zi liberă. Bineînțeles, după defilare. Timpurile acelea nu-mi aduc în suflet și-n minte nici nostalgii sau oftaturi de genul „deh, parcă era mai bine pe vremea aia”, dar nici nu le urăsc. Sunt doar niște amintiri, cu bune și rele...

    Iar apoi, în contrapartidă, am căutat o altă poză, din zilele noastre, care să înfățișeze demonstrațiile și paradele din zilele de 1 Mai, în care se ridică la ceruri ode cântate grătarelor, berilor și mititeilor, și în care tot orășeanul care se respectă pleacă „la țară”, la iarbă verde, (cu variantele, pentru cei cu muuulți bani, „la pensiuni de fițe”, „la munte” sau, de ce nu, „în străinătate”). Închei aici, tot atât de anost cum am început. Trăiască primăvara!