Gânduri puse în sertare

  

 MOTTO:

„Leacul de la răsărit,
Aia e, că n-ai murit.
Leacul de la miazăzi,
Aia e: fie ce-o fi.” 

    Acesta-i finalul poeziei „Descântec de fie ce-o fi”, scrisă de Marin Sorescu. Mi  l-am pus drept motto, căci mi se pare tare potrivit azi, de Ziua Copilului, pare ceva copilăresc, deși substratul ideatic (oh, nu mă recunosc!) nu e deloc așa. Recunosc că eu îmi simt sufletul ca de copil nu numai de 1 Iunie, și iar recunosc că asta nu prea mi-a fost de folos în viață. Până acum. Poate că la vârsta senectuții mă va ajuta. Mă rog, trec peste asta, la fel ca un copil care se plictisește repede și vrea altceva, nou. Dar n-am nimic nou. Și nu am vreme azi să scriu, nici nu știu de ce am mai început, dar v-am mai zis, domniile voastre, când simt nevoia să scriu, mă duc repede să scriu, fără să țin seama dacă am vreo idee demnă să fie așternută pe hârtie (vorba vine). Așa că o să-mi spun (și o să le împărtășesc cu cei cinci-șase cititori ai blogului meu) câteva glumițe, așa, ca să facem ziua mai frumoasă: 

Un motociclist se învârtea cu motocicleta lui în jurul unui restaurant, zicând:

- Cine are motocicletă ca a mea?!

Mai trec vreo două ore în care el tot se învârtește și zice același lucru. Până la urma, unu` din restaurant iese și îi spune:

- Ce te tot lauzi atâta cu motocicleta aia?

- Nu mă laud. Cine are motocicletă ca a mea, că nu știu cum s-o opresc!

&

Scoția. Război între două cetăți. De la prima cetate zboară o ghiulea, de la a doua cade o bucată de zid. De la a doua cetate zboară o ghiulea, de la prima cade un zid. Şi tot aşa, o săptămâna întreagă. La un moment dat, însă, liniște totală. De la prima cetate se aude:

–  Heeeei, de ce nu mai trageți?

De la a două cetate se răspunde:

– Nu putem, ghiuleaua e la voi!

&

Un evreu aterizează la Otopeni după treizeci de ani de stat în Israel. Vede un automat de băuturi, bagă 10 lei să-și ia o „Coca Cola”, aparatul îi ia banii dar nu-i dă sucul. Mai bagă 10 lei, tot nimic. Mai încearcă cu încă o bancnotă, tot nimic. Se dă trei pași înapoi, își mângâie barba, și șoptește:

– Genial…

&

Șeful meu mi-a cerut azi să lucrez și în pauza de masă. Am țipat la el: „Ești un nenorocit! Vin la ora 8:30 la muncă, nu-mi mulțumește nimeni, muncesc până la 6:00 după-amiaza, nu-mi mulțumește nimeni, pe când tu și leneșii cu care joci golf până la 14:00 nu faceți nimic”. După care i-am răspuns la e-mail: „Sigur, șefule, fără nicio problemă”.

P.S. Titlul era despre cu totul altceva (dar să-l lăsăm așa, totuși), despre felul cum „pun la sertar” pentru mai târziu lucruri interesante de citit sau de pus în practică și nu prea mai ajung să mă mai uit prin acele metaforice sertare...