ÎN LOC DE MOTTO:
Rugăciunea de fiecare zi a Sfântului Ierarh Filaret, Mitropolit al Moscovei și Kolomnei: „Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu unul știi de ce am nevoie, Tu mă iubești pe mine mai mult decât pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu știe a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mângâiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuințele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi și fă după mila Ta. Lovește-mă și mă tămăduiește, doboară-mă și mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinței Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă și nu am altă dorință decât numai să fac voia Ta; învață-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!”
Iar amân călătoria mea imaginară în Hawaii. Aș avea timp, m-am și documentat un pic și mărturisesc că imaginația mea „tropăie” de nerăbdare. Ei bine, m-am hotărât, o să-mi pedepsesc gândurile și imaginația și n-o să le duc în Hawaii (cel puțin, nu încă!). De ce? Pentru că sunt foarte supărată pe mine (deci, pe tot „pachetul”, gânduri, suflet, imaginație, simțăminte) pentru că uit, pentru că tratez totul cam superficial și, în fine, pentru că am o tendință blamabilă de a evada din realitatea ce nu e mereu frumoasă și „en rose”.
S-o iau pe rând. Am citit de curând ceva (un text legat de metodele pedagogice aplicabile în științele filologice) și am constatat, pe lângă multitudinea de termeni englezești, împrumutați „cu ghiotura”, ca și în alte discipline, niște cuvinte și expresii care îmi sunau vag cunoscute, dar așa de vag, încât a trebuit să apelez la dicționar. Adică, spre exemplu: catehetic, „instanță ubicuă și pluripotentă”, „test docimologic”, „inteligență kinestezică”, facilitator, „demers paideic”, emergență, dialogal etc. Și doar le-am învățat cândva. Sau nu?
Despre cum tratez eu cu superficialitate chestiunile (termen generic, poate fi vorba de cărți, fapte, atitudini, oameni, filme etc.) care nu mă atrag, am mai scris aici. Este un mijloc de a mă scuti de nervi inutili, de dezamăgiri și, mai apoi, de regretul după timpul pierdut.
Ei, cu evadarea din realitate e altă poveste, așa am făcut de când am pus mâna prima dată pe o carte (sau de când am văzut primul film), pur și simplu am obiceiul să mă transpun acolo, imaginația mea mă duce în mijlocul irealității și uit de toate necazurile, minciunile, urâciunea, nedreptatea, răutățile ce apar (din ce în ce mai des) în viața de zi cu zi. Nu mi-a făcut prea bine evadarea asta în universul cărților, în sensul că m-a rupt cumva de lume dar, pentru sufletul meu, a fost și este o încântare orice excursie printre paginile unei cărți, orice acțiune a unei piese sau a unui film, orice călătorie imaginară. Deci, amânând călătoria mea în Hawaii, mă (auto)pedepsesc și mă îndemn să fiu mai studioasă, să aprofundez mai mult ceea ce citesc și să fiu mai conectată la realitate. Hm!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu