Gânduri înotând prin amintiri

  

În loc de motto:

„Rică nu știa să zică
Râu, rățușcă, rămurică
Dar de când băiatu-nvață
Poezia despre rață
Rică știe-acum să zică
Râu, rățușcă, rămurică.”

 

    Deci, ieri am exemplificat unul dintre cuvintele găsite pe dexonline.ro (adică rotacism), punând în titlu un vers din poezia aceasta pentru copii, deși eu n-am avut niciodată probleme cu pronunțarea lui „r” și nici n-am fost la logoped ca să o învăț. Nu mai intru în meandrele absconse ale originii și conotațiilor acestei poezii, căci am alte lucruri mai bune de făcut. Și de scris. Imaginea de mai sus mă reprezintă azi (și nu numai azi) cel mai bine. Deci, simțindu-mă ca acel boboc de rață (c'est-à-dire dezorientată, un pic neîncrezătoare, dezamăgită, singură, grăsuță, sceptică, dar și naivă), mi-am lăsat gândurile să înoate într-o mare de amintiri nostalgice. Amintiri nostalgice despre locul unde mi-am făcut „apostolatul” în ale carierei de profesor, un loc frumos, cu oameni și mai frumoși, primitori, veseli și cu sufletul ca pâinea caldă. Iată una dintre amintiri: abia sosită în Păuneștiul de Vrancea, unde urma să predau limba franceză, am fost trimisă de cei din cancelarie, prin vocea șugubeață a unuia dintre profesorii de română, să iau ceva de ronțăit de la birtul din centrul comunei, adică la doi pași de școală. Mi s-a zis că așa era tradiția, noii veniți aveau datoria să se ducă, rând pe rând, după micile „gustări” de la pauza mare. Și mi s-a mai zis să-l caut chiar pe șeful localului, Tăbârță. Mă duc, salut politicoasă, îl caut pe respectivul domn și-i zic: „Domnu' Tăbârță, sunt noua profesoară de franceză, cei de la școală m-au trimis să iau câte ceva de mâncare.” Omul mă salută și el politicos, și, râzând, îmi replică: „Merge farsa asta de nu știu câți ani, și toată lumea se amuză, iar și iar. Chiar și eu. Donșoară profesoară, nu ăsta-i numele meu, nu mă cheamă Tăbârță, asta-i porecla!” Îmi cer scuze, iau gustările și plec destul de nervoasă spre școală. Pe drum mi-au trecut nervii și jena, m-am amuzat chiar, iar când mi-am făcut intrarea „triumfală” în cancelaria plină și toți au început să râdă în hohote, bineînțeles, am râs și eu...