COLECȚIA DE GÂNDURI este un „locșor” aparte, unde-mi place să poposesc și să-mi „împărtășesc” unele gânduri cu alții. Dar, ca să fiu sinceră, de cele mai multe ori, mă întâlnesc aici doar eu cu mine. Îmi place să trec pe la blog pentru că „scrisul” îmi aduce liniște și tămăduire sufletească. Eu îl percep ca pe un fel de spovadă, de eliberare (a gândurilor), ca pe un fel de „terapie” chiar. Și, desigur, îmi mai place să trec pe la blog pentru că, uneori, „scrierile” mele mă amuză copios...
miercuri, 30 decembrie 2020
Gânduri înotând prin amintiri
Deci, ieri am exemplificat unul dintre cuvintele găsite pe dexonline.ro (adică rotacism), punând în titlu un vers din poezia aceasta pentru copii, deși eu n-am avut niciodată probleme cu pronunțarea lui „r” și nici n-am fost la logoped ca să o învăț. Nu mai intru în meandrele absconse ale originii și conotațiilor acestei poezii, căci am alte lucruri mai bune de făcut. Și de scris. Imaginea de mai sus mă reprezintă azi (și nu numai azi) cel mai bine. Deci, simțindu-mă ca acel boboc de rață (c'est-à-dire dezorientată, un pic neîncrezătoare, dezamăgită, singură, grăsuță, sceptică, dar și naivă), mi-am lăsat gândurile să înoate într-o mare de amintiri nostalgice. Amintiri nostalgice despre locul unde mi-am făcut „apostolatul” în ale carierei de profesor, un loc frumos, cu oameni și mai frumoși, primitori, veseli și cu sufletul ca pâinea caldă. Iată una dintre amintiri: abia sosită în Păuneștiul de Vrancea, unde urma să predau limba franceză, am fost trimisă de cei din cancelarie, prin vocea șugubeață a unuia dintre profesorii de română, să iau ceva de ronțăit de la birtul din centrul comunei, adică la doi pași de școală. Mi s-a zis că așa era tradiția, noii veniți aveau datoria să se ducă, rând pe rând, după micile „gustări” de la pauza mare. Și mi s-a mai zis să-l caut chiar pe șeful localului, Tăbârță. Mă duc, salut politicoasă, îl caut pe respectivul domn și-i zic: „Domnu' Tăbârță, sunt noua profesoară de franceză, cei de la școală m-au trimis să iau câte ceva de mâncare.” Omul mă salută și el politicos, și, râzând, îmi replică: „Merge farsa asta de nu știu câți ani, și toată lumea se amuză, iar și iar. Chiar și eu. Donșoară profesoară, nu ăsta-i numele meu, nu mă cheamă Tăbârță, asta-i porecla!” Îmi cer scuze, iau gustările și plec destul de nervoasă spre școală. Pe drum mi-au trecut nervii și jena, m-am amuzat chiar, iar când mi-am făcut intrarea „triumfală” în cancelaria plină și toți au început să râdă în hohote, bineînțeles, am râs și eu...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu