Gânduri care se roagă

      Asta am vrut să scriu ieri. Pornind de la poza asta găsită pe FB. Textul e în portugheză, dar sună așa de frumos... Și mi-a amintit despre o rugăciune ce-mi place. Pe urmă, ieri, am văzut că e Ziua României și am amânat scrierea pe azi. Când am deschis acum vreo oră laptop-ul, am constatat că cei de la GOOGLE au declarat deschis sezonul Sărbătorilor de iarnă. (Vin... sărbătorile/ Vin... sărbătorile/ Vin...) Mda. Asta e, trebuie să-și facă și ei datoria. Dacă în ceilalți ani, în această perioadă, mă simțeam cam singură pe lume, ei bine, vă închipuiți, domniile voastre, cam cum mă simt acum. SINGURĂ, în plină pandemie, într-un furnicar de zvonuri și de știri false, în plină campanie electorală. Și nici măcar nu ninge. Așa că mă rog. Azi, rugăciunea despre care făceam vorbire, scrisă de Niebuhr. (Karl Paul Reinhold Niebuhr a fost un teolog reformat american, eticist, comentator despre politică și afaceri publice și profesor la Seminarul Teologic al Uniunii mai mult de 30 de ani. Sursa - Wikipedia). Iată „Rugăciunea seninătății”:
„God, give me grace to accept with serenity

the things that cannot be changed,

Courage to change the things

which should be changed,

and the Wisdom to distinguish

the one from the other.
Living one day at a time,

Enjoying one moment at a time,

Accepting hardship as a pathway to peace,

Taking, as Jesus did,

This sinful world as it is,

Not as I would have it,

Trusting that You will make all things right,

If I surrender to Your will,

So that I may be reasonably happy in this life,

And supremely happy with You forever in the next.
Amen.

   „Rugăciunea serenității” a fost scrisă de teologul american Reinhold Niebuhr (1892–1971), una care, la origine, punea curajul pe cel dintâi loc: „Tată, dă-mi curajul de a schimba ceea ce trebuie să fie schimbat, seninătatea de a acceptă ceea ce nu-mi stă în putere (de a schimba), și luciditatea de a deosebi una de cealaltă”. Niebuhr a creat această rugăciune în anii 1932-1933. Ea s-a răspândit rapid, adeseori fără a-i mai fi atribuită lui Niebuhr, în diverse grupuri bisericești între anii 1930 și 1940, și a fost adoptată și popularizată de Alcoolicii Anonimi și alte organizații, programe de recuperare în 12 pași. O altă versiune, binecunoscută înainte de 1951, includea și termenul "grație":
„Doamne Dumnezeule, dăruiește-mi grația 

de a accepta cu serenitate (seninătate)

lucrurile care nu pot fi schimbate,

Curajul de a schimba lucrurile

care pot fi schimbate,

Și Înțelepciunea de a distinge

unele de celelalte.
Trăind, pe rând, fiecare zi,

Bucurându-mă de fiecare clipă a timpului,

Acceptând străduința ca o cale către pace,

Luând, așa cum a făcut Iisus,

Această lume păcătoasă așa cum este,

Și nu așa cum aș fi vrut să fie,

Încrezându-mă că Tu vei face toate lucrurile bine

Dacă mă supun voinței Tale,

Astfel încât să fiu cât se poate de fericit în această viață

Și suprem de fericit cu Tine în cea următoare.
Amin.
   Această rugăciune se aseamănă cu gândurile, ideile altor învățați, filosofi, din timpuri anterioare. (...) Desigur, în primul rând este vorba despre stoici, îndeosebi despre Epictet, care scria, „Folosește-te cât poți mai bine de ceea ce-ți stă în putere, și lasă restul împrejurărilor să se petreacă de la sine. Unele lucruri depind de noi, iar altele nu depind. Opiniile noastre ne aparțin, la fel impulsurile, dorințele, aversiunile noastre, pe scurt, orice ne stă în putință. Corpurile noastre nu depind de noi, și nici posesiunile noastre, reputația noastră, statuturile noastre publice, sau, așa cum este, orice nu poate fi influențat de noi înșine”.

    Asta este. Îmi cer scuze, dar nu mai știu de unde am „furat” cele scrise mai sus, căci nu mi-am notat la timp. Dar sunt într-o perioadă (scurtă, trag eu nădejde) când uit mai des, mă auto-compătimesc mai des, sunt mai fără inspirație ca de obicei, mă simt mai fără rost ca de obicei, dar continui să-mi fac singură curaj („Zoe, Zoe, fii bărbată!”) și, bineînțeles, să mă rog...