Motto I: „Pentru că acesta este bunătatea. Nu înseamnă să faci ceva pentru cineva pentru că acesta nu poate, ci pentru că tu poți.” (Andrew Iskander)
Motto II: „Dacă iei un câine flămând și îi dai de mâncare, nu te va mușca. Aceasta este cea mai importantă diferență între un câine și un om.” (Mark Twain)
Motto III: „Bunătatea este gândirea lui Dumnezeu înfăptuită de oameni.” (Sfântul Ignatie Teoforul)
Am pus aceste trei motto-uri, dar la scris am pornit de la realitatea mea ternă și crudă (mai „ușurel” zis, de la realitatea care mă aduce cu picioarele pe pământ, sau „terre-à-terre” cum zic franțujii), adică aceea care mi-a dat ideea. Zilele trecute, în acțiunea destul de laborioasă de a-mi aduce lemne și a-mi face „uscături” (pentru cei care n-au făcut focul în viața lor, astea sunt niște surcele, așchii, fâșii subțirii de lemn cu care se aprinde acesta la început), una dintre acele minuscule așchii mi-a intrat sub unghia unui deget. Nu vă spun care deget, ca să nu ziceți că vorbesc în argou. Mă rog, eufemistic vorbind, n-a fost plăcut deloc, și m-a făcut să înțeleg altfel scenele din filme când unii erau chinuiți de niște alții prin introducerea de bețișoare de lemn sub unghii. Pe urmă am observat că, la toate treburile casnice care au urmat, cel mai adesea mă loveam chiar la degetul cu pricina. Și atunci am avut „revelația” că unii oameni asta fac: îți ghicesc punctul slab și te lovesc acolo până te doboară. Dar, de un timp, adică de vreo trei-patru luni, am mai observat ceva: parcă și eu, precum și cei din jurul meu, am început să avem mai mare grijă unii de alții și aș zice că, cu unele mici și regretabile excepții, această grijă este sinceră. Sau măcar dă impresia asta. Și asta mă face să sper că, da, poate că vom încerca să devenim mai buni și iarăși da, poate vom începe să ne punem unii altora plasturi pe rănile sufletului. Hai, că deja m-am emoționat, și chiar n-am urmărit asta. Și un gând (singuratic și cinic) îmi șoptește că s-ar putea să mă înșel amarnic și ceea ce mi se pare că am observat să fie doar una dintre dorințele mele secrete. Ei, nu prea vreau să-l ascult azi. Trec la glume:
Într-un compartiment de tren, alături pe banchetă, un oltean şi un ardelean. La un moment dat, ardeleanul scoate tacticos o litră de palincă, slănină, pită, sfarmă o ceapă şi începe să mănânce, trăgând din când în când şi câte o gură din „glaja” cu pălincă... Olteanului i se face poftă de-o dușcă, dar cum să intre în vorbă? La un moment dat, văzând că pălinca e pe terminate, îşi ia inima în dinți şi-i zice ardeleanului:
- Mă cheamă Radu!
Ardeleanul îl privește și-i zice, calm:
- Apăi, no, dacă te cheamă, du-te...
%%%
La ora de psihologie, profesorul (ardelean), întreabă, arătând al treilea deget de la mâna dreaptă:
- Ştiţi de ce nu folosesc indienii degetul acesta?
Nimeni nu răspunde la întrebare.
- Fiindcă este al meu! spune profesorul.
%%%
Un ardelean vine acasă mai devreme de la câmp şi aude zgomote în dormitor. Se duce în fugă şi-şi găsește nevasta dezbrăcată complet, întinsă pe pat, transpirată şi gâfâind...
- Ce-i, mă nevastă, ce ai?
- Ioi, Ioane, fac infarct, zice ea.
Ardeleanul dă să fugă afară să cheme pe doctor, când copilul lui de patru ani îi zice:
- Tată, tată, nea' Gheo este sub pat în pielea goală...
Ardeleanul fuge înapoi, ridică pătura, îl vede pe Gheorghe sub pat dezbrăcat şi zice:
- Păi bine, mă bolândule, nevastă-mea moare de inimă şi tu umbli prin casă în pielea goală de-mi sperii copchilul?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu