Ancoră de gânduri

 

     

Zilele trecute nu am avut deloc chef să scriu. Nici astăzi n-aș zice că sunt în mare vervă, dar îmi pusesem în gând să mai găsesc prin ziare niște titluri din ălea tâmpite, să mai „descopăr” niște cuvinte și expresii mai puțin cunoscute sau, așa, la disperare, să văd ce-mi mai zice horoscopul și ce ne mai îndeamnă să cumpărăm obsedantele reclame (căci, da, domniile voastre, „Vin... sărbătorile, vin... sărbătorile, vin...”). Dar, din fericire pentru mine, am dat de „poza” (nu, n-am pus ghilimelele de dorul lelii) care descrie, cu o acuratețe ce mi-a adus lacrimi în ochi, ceea ce vă spuneam eu mai zilele trecute despre disimulare. Cam asta fac și eu uneori, încerc să parez. Deci, suuunt biiine! Și, ca să fie completă încărcătura „optimistă” a zilei, am redescoperit, pentru a nu știu câta oară, poezia de mai jos. Gândurile mele, cele mai multe dintre ele, au vrut imediat să se transforme într-o ancoră și să plonjeze în trecut, în amintiri, în nostalgie, în regrete, în iubiri pierdute... „Păi, nu, asta nu se poate. Ce facem noi aici? Cum rămâne cu disimularea? Hm?!” Așa le-am spus eu, mustrător, gândurilor mele. Bine, le-am mai spus și altele, dar n-o să dezvălui chiar totul, nu? Deci, am încheiat abrupt capitolul ăsta al „chestiilor lăcrimoase” și, repede-repede, mi-am căutat motive să zâmbesc. Am găsit multe, dar domniilor voastre vă ofer doar vreo trei bancuri, căci restul motivelor sunt prea personale. Dar, mai întâi, poezia:

„Dragostea mea,

ancoră grea,

ține-mă strâns;

toate mă dor:

gura – de dor,

ochii – de plâns.

Vântul căzu –

- poate că nu,

dar s-a făcut

liniște-n cer,

fără puteri,

ca la-nceput.

Nu mai visez

pași pe zăpezi,

urme de vulpi;

nu mai sunt flori,

sufletul lor

doarme în bulbi.

Singurătăți...

Nu mi te-arăți,

nu-mi trimiți vești.

Cât fără rost.

Oare ai fost?

Oare mai ești?”

(Nina Cassian - „Dorul”)

 

Și... bancurile:

Un bețiv striga în plină stradă:
- Undeee suuunt?!
- Pe bulevardul „Iuliu Maniu”!
- Lasă-mă cu amănuntele. În ce oraș?

%%%

Ion și Maria ies de la medic.
- Tu, Mărie, zise Ion uitându-se la medicamentele prescrise, bumbii ăștia i-oi be, da’ cu dopurile astea ce-oi face?
- Mă duc să-l mai întreb o dată pe domnu’ doftor.
- Apăi, nu te du, că să supără...
Maria se duce totuși și iese repede.
- O zis să ți le bagi în fund!
- Vezi, ţ-am zis că s-a supărat!

%%%

Un cerșetor care făcea pe orbul se adresează unui trecător:
- Domnu' inginer, dați-mi și mie un leu.
- Nu-ți dau nimic, pentru că nu ești orb!
- Dar ce, tu ești inginer?