Gânduri despre povești

8*  MOTTO: „Micuțele zâne (puterile latente ale subconștientului), atunci când concep un roman, mi-l transmit capitol cu capitol, astfel încât eu, presupusul autor, nu ştiu niciodată cum se va derula acțiunea în continuare. Nici măcar această parte a muncii mele, care se desfășoară ziua, când sunt treaz şi conștient, nu o pot considera ca fiind a mea, căci îmi dau seama că aceste zâne sunt chiar şi atunci alături de mine, inspirându-mă.” (Robert Louis Stevenson)

Am să spun azi de ce vreau să îmi aduc aminte de povești. Sau, mai degrabă de povești transpuse în filme. S-o iau cătinel, deși firul gândurilor mele este destul de încâlcit. O să văd dacă pot face un mic ghem din ele. Am citit, ca mai toți copiii, muuulte povești. Printre ele, și ale fraților Grimm (Scufița Roșie, Cenușăreasa, Prințul fermecat, Hansel și Gretel, Muzicanții din Bremen, Albă ca Zăpada, Croitorașul cel isteț, și nu mai spun aici altele, căci le știți și domniile voastre). Ei, terminând zilele astea o „acțiune” (mai importantă, nu obișnuitele treburi gospodărești), m-am gândit că am ceva timp liber, deci o să văd ultimul sezon din „Urzeala tronurilor” (Games of Thrones), un foarte bun serial făcut după epopeea fantastică „Cântec de gheață și foc” a lui George R. R. Martin. Dar, fatalitate, mă tem că uitasem ce se întâmpla prin primele sezoane, deci l-am luat de la capăt. În timp ce-l priveam și mă miram că este un fel de metaforă (sau, mai bine zis, o alegorie) despre orice societate, din orice timp, m-am dus cu gândul la alt serial, „Grimm”, pe care l-am început prin 2012, dar o să-l revăd la iarnă, căci și acolo am cam uitat ce se-ntâmplă. Dar nu despre slaba mea memorie vreau să scriu acum, ci despre ceva ce mi se întâmplă mie de un timp, un „ceva” inspirat, poate, din aceste seriale. Vă rog să-mi iertați lunga introducere, dar e sărbătoare și poate aveți vreme de citit. Ei bine, de câte ori mă uit la televizor și văd vreun lider politic, vreun parlamentar sau vreun membru al Guvernului (dar v-am mai spus că asta se petrece destul de rar, pentru că îmi fac nervi degeaba!), mintea mea are parte de un lucru absolut miraculos: nu-l mai văd pe respectivul sau respectiva, ci văd niște personaje fantastice și hidoase, cum ar fi vrăjitoare rele, mistreți, hiene, năpârci (mă rog, cred că ați primit mesajul, văd tot felul de jivine...) și, pe lângă sila și indignarea, pe care le am mereu la purtător, parcă mi se face și un pic frică. De ce sunt numai ăștia, de ce nu apar și cavalerii în armuri strălucitoare, zânele bune, înțelepții care împart Dreptatea?! Este o întrebare pur retorică, domniile voastre, căci eu știu de ce: pentru că-i lăsăm.