GÂNDURI DESPRE KIRIBATI

8*   Motto: „Mereu m-am întrebat de ce păsările stau în același loc deși au aripi și pot zbura oriunde pe pământ. Și după aceea m-am întrebat pe mine același lucru.” (Harun Yahya)
 Azi am să continui ce mi-am propus ieri să scriu. Condițiile meteo sunt la fel, doar că azi, pe lângă ceață, mai și pică o ploaie măruntă și rece. M-am uitat la ce zic agențiile de voiaj despre un sejur în Kiribati. Rezumatul, așa cum l-am înțeles eu printre rânduri, ar fi: mai bine stați acasă! Apoi am văzut un articol în „adevărul.ro” cum că insula e în pericol să fie înghițită de apele oceanului. Iată un fragment din el: „Jurnalistul Jeffrey Goldberg a întocmit un reportaj pe baza experienţei lui pe insulă, articol redat pe site-ul „BusinessWeek”. Potrivit americanului, autoritățile de pe mica insulă sunt conştiente de gravitatea situaţiei, dar posibilităţile de a lupta împotriva fenomenului sunt extrem de limitate. Recent, guvernul din capitala Tarawa de Sud a cumpărat 6.000 de acri de pământ în ţara vecină Fiji, pentru 6,9 milioane de dolari. Scopul? Mutarea întregii populații în cazul unei tragedii. Însă Fiji nu a arătat niciun interes în a ajuta la integrarea populaţiei din Kiribati şi nicio altă ţară din lume nu s-a oferit să ajute la organizarea unui plan de salvare. „Suntem un popor foarte vulnerabil”, a spus Anote Tong, președintele ţării din mijlocul Pacificului, instruit la colegiul London School of Economics, considerat unul dintre cele mai bune instituții de învăţământ superior din lume. Este, probabil, cel mai cunoscut dintre preşedinţii  ţărilor insulare din regiune datorită declaraţiilor sale dure, potrivit cărora „naţiunile industrializate” îi „ucid ţara”. „Este suficient un singur val”, a spus unul dintre localnici. Tot el a povestit că în timpul scurtei vizite pe care secretarul ONU Ban Ki Moon a făcut-o pe insulă, în urmă cu doi ani, în camera sa de hotel a avut cu el o vestă de salvare, în cazul în care valurile s-ar fi ridicat periculos de mult. Guvernul Statelor Unite a întocmit pe cont propriu studii care au demonstrat că nivelul oceanelor se măreşte cu trei milimetri pe an, de 20 de ani încoace. Deşi nu pare mult, locuitorii de pe insulă văd cum bucăţi de plajă şi lagune sunt înghiţite de ocean, iar rezervele de apă dulce sunt tot mai puţine. Jurnalistul atrage atenţia că viitorul Republicii Kiribati ar trebui să fie o preocupare globală şi o lecţie importantă despre dezastrele provocate de încălzirea globală, fenomen accentuat de poluarea oamenilor”. Asta e trist, deci aș zice să mai aflăm ceva din Wikipedia despre Kiribati, până mai este pe acest pământ: 
 „Numele Kiribati este varianta locală a numelui "Gilberts", derivat din numele anterior independenței, Insulele Gilbert, adoptat în onoarea lui Thomas Gilbert. Capitala Republicii Kiribati este South Tarawa. Alte orașe: Bikinebeu, Betio. Primii oameni și-au făcut apariția pe insulele care intră în componența statului contemporan Kiribati încă de la începutul erei noastre sau poate chiar cu 100 sau 200 de ani mai devreme. Săpăturile arheologice oferă dovezi în acest sens. Se crede că a fost vorba despre o populație melaneziană care a căzut victimă invaziilor succesive ale polinezienilor din Fiji și Tonga. Astfel s-a format o cultură din amestecul acestor popoare și tradiții. Europenii au apărut în regiune la începutul secolului al XVII-lea, dar nu au devenit interesați de aceste arhipelaguri decât 200 de ani mai târziu. De atunci datează denumirea de Insulele Gilbert, adoptată în onoarea lui Thomas Gilbert, care a explorat aceste ape în anul 1788. Kiribati, varianta stâlcită în limba microneziană a numelui originar, a devenit numele statului un veac mai târziu. În secolul al XIX-lea, în arhipelag au sosit mulți vânători de balene americani și englezi, precum și vânători de sclavi care, odată prinși, erau trimiși pe plantațiile din Australia și din Hawaii. În anul 1892, a fost întemeiat un protectorat britanic, iar în anul 1916 a apărut colonia Insulelor Gilbert și Ellice. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, insulele s-au regăsit sub ocupație japoneză, fiind arena unor lupte încrâncenate între americani și japonezi. După război au redevenit britanice, pentru ca, în 1978, Insulele Ellice să se transforme în statul independent Tuvalu, iar restul insulelor să formeze, din anul 1979, statul separat Kiribati”. 

 Cam asta ar fi ceea ce aș numi „partea teoretică” a scrierii de azi. Dar, îmi pare nespus de rău, tocmai când să trec la partea cu fantezie și visat-cu-ochii-deschiși, când mă uitam siderată la plaja aceea din poză, la albastrul apelor oceanului și începeam să mă transpun acolo (un fel de teleportare-a-gândurilor pe care îmi place s-o practic, când și când), firava mea inspirație a fost trântită la pământ de un gând foarte „terre à terre”, acela că nu mai am pâine, plus alte mărunțișuri, deci va trebui să ies, ca Ana lui Manole, pe vremea asta câinească, și să fac cumpărături. Deh, altă dată poate voi călători, adică vom călători împreună, eu și domniile voastre, cei opt-nouă cititori ai blogului meu, undeva departe...