Protipendada gândurilor trecute...

(8*)    Zilele trecute, am asistat la o foarte antrenantă relatare a unei discuții, făcută de către o prietenă (aceeași de la care am auzit și de „forfol”), iar unul dintre protagoniștii discuției folosise cuvântul „litrosit”. (De care, ca să mă exprim în versuri, eu una n-am auzit). Am purces deci să-l caut și căutarea mi-a folosit, deși m-a lăsat, la început, un pic confuză:
LITROSÍ vb. v. distruge, nimici, potopi, prăpădi, salva, scăpa, sfărâma, zdrobi, zvânta. (Sursa: Sinonime (2002)
Litrosí (-sésc, -ít), vb. – 1. A pune în libertate. – 2. A face să dispară. – 3. A separa, a despărți, a scutura pămîntul de pe o rădăcină. Ngr. λυτρώνω (sursa: DER (1958-1966)
Litrosí, litrosésc, vb. IV (pop.) 1. a elibera, a salva. 2. (fig.) a fura, a mătrăși. (Sursa: DAR 2002)
Bun, până nu mă litrosiți și domniile voastre, o să explic de ce am pus în titlul de azi un alt cuvânt mai puțin folosit, și anume, PROTIPENDÁDĂ (s. f. - Marea boierime, care se bucura, în Evul Mediu, de privilegii speciale; p. ext. elită socială. Din ngr.próti pendádha.). Pentru că azi o să vă înșir mai jos câteva fragmențele care fac parte dintr-o protipendadă a scrierilor mele (de mai demult...). Dacă le-ați mai citit cândva, scuze! Iar principiul dominoului pus ca ilustrație se referă la cum se leagă gândurile mele unele de altele (și, mă rog, uneori, la cum se dărâmă unele după altele...)

***
SIRTAKI
Pentru mine, dacă închid ochii şi mă las purtată pe aripile imaginaţiei (subiectivă, ca orice ţine de suflet, de simţire), Grecia înseamnă lumină multă, miros de leandru şi portocali în floare, o mănăstire cocoţată pe un vârf stâncos de munte, muzică, apa albastră a mării, coloanele Parthenonului, bătrâni stând la o cafenea şi vorbind tare şi pătimaş, un cer mereu senin, veselie, flori de toate culorile şi nişte peisaje superbe, cu casele acelea vopsite în alb–albastru. Şi, mai ales, înseamnă o plajă întinsă, aurie şi pustie, pe nisipul căreia, un grec mai în vârstă îl învaţă pe un tânăr englez să danseze sirtaki – cred că aţi recunoscut celebra scenă din filmul „Zorba Grecul” al lui Fotopoulos şi Kakoyannis. De câte ori aud melodia aceea, mă simt fericită şi în minte îmi vine, odată cu scena asta din film, atmosfera din sătucul acela grecesc, dar, totodată mă gândesc şi la cum au descris alții şederea lor în Grecia, John Fowles sau Lordul Byron, și la cum mi-a rămas mie întipărită imaginea insulelor greceşti, din alte cărţi şi din alte filme. Şi sunt sigură că, atunci când voi vedea Grecia, adică o voi vedea cu adevărat, nu am să fiu dezamăgită, poate chiar voi fi şi mai încântată, căci ceea ce simt acum, recunosc, este influențat de livresc. Dar şi dacă nu voi reuşi să văd „pe viu” ceea ce am vizitat acum cu gândul, eu tot sunt mulţumită de călătoriile mele imaginare, pe ritm de sirtaki, printre case alb–albastre şi printre vestigii ale unei civilizaţii vechi şi glorioase. Şi acum vă las, domniile voastre, şi vă spun „αντίο”, adică la revedere!
***
D`ale politichiei
Marin Preda, un autor drag sufletului meu, descrie undeva o scenă cu nişte candidaţi ai diverselor partide din vremea aceea, (anii ’30–’40) veniţi în satul lui Moromete să-i convingă pe ţărani să voteze cu ei. Candidatul liberal, elegant, cu mănuşi şi eşarfă de mătase, le zice graseiat: „Fhraţi ţehrani, am vohrbit iehri cu ministrhul aghriculturii...”, şi tot aşa, cu accent franţuzesc, le înşiră ceva de neînţeles. Conservatorul încearcă şi el, dar e la fel, de neînţeles. Vine apoi candidatul partidului ţărănist, îmbrăcat cu cioareci şi cămaşă, încălţat cu opinci, mă rog, tot tacâmul, se urcă ţanţoş la tribună şi le zice ţăranilor: „Bă, cine se scoală de dimineaţă departe ajunge, boii se pun în faţa căruţei şi dacă ne votaţi pe noi, vă umplem de caş!” Comentariul lui Ilie Moromete, după ce i-a ascultat pe toţi, a fost: „Auzi, mă Cocoşilă, dintre toţi de vorbiră, ăsta, ultimul, fu ăl mai prost!”, o vorbă înţeleaptă, cu care toţi ceilalţi au fost de acord. Şi aşa e, trebuie să te porţi cum ţi-e portul, să vorbeşti cum ţi-e vorba şi, mai ales, să nu subestimezi pe nimeni dacă nu ai argumente serioase. Nu bag mâna în foc că frazele sunt exact ca în romanul lui Preda, pentru că am citat din memorie, dar cam asta ar fi, zic eu, ideea principală.
***
SAKURA
Astăzi este un timp tare urât, aşa că o să-mi înseninez gândurile şi o să-mi încălzesc sufletul cu ceva amintiri. Frumoase. De câte ori văd cireşii înfloriţi (ceea ce nu-i cazul acum, că e cam devreme...) mă gândesc la japonezi, la a lor Sărbătoare-a-florii-de-cireş (Sakura) şi îmi imaginez ce grozav trebuie să fie să te plimbi pe sub sute de cireşi abia dați în floare. Ei, bonusul divin ar fi să te plimbi pe sub sutele de cireşi în floare alături de persoana iubită, de sufletul tău pereche, dar nu este mereu posibil, nu? Important este însă visul şi păstrarea speranţei. Dar, înaintea cireşilor, se grăbeşte să dea în floare zarzărul. Iar asta îmi aminteşte un mic fragment dintr-o carte, intitulată „Al cincilea as”, scrisă de Rodica Ojog-Braşoveanu (o autoare pe care pur şi simplu o ador). Ei, povesteşte unul dintre personajele principale din acest roman cum, într-un amfiteatru plin ochi cu doamne şi domnişorici, prin anii '30, urma să ţină o prelegere vestitul scriitor și avocat Ionel Teodoreanu. A întârziat puţin, dar când a venit grăbit, îmbrăcat cu cămaşa aceea a lui gen rubaşcă şi cu părul ondulat căzându-i rebel pe frunte, a zâmbit, s-a înclinat cu eleganţă şi le-a spus celor din sală: „Doamnelor şi domnişoarelor, mă iertaţi că am întârziat, dar am aşteptat, în grădină, să văd cum înfloreşte zarzărul...” Cred că nu mai trebuie să vă spun ce a urmat: aplauze, suflete înduioşate şi o sală în delir. Maestrul metaforelor cucerise iar inimile tuturor.