Gânduri cu blanc

   

            MOTTO:        

    "Înţeleptul nu doreşte decât absenţa dorinţelor" (Proverb chinezesc)

       Iată ce spune dicționarul despre "blanc" (acesta fiind al doilea sens al cuvântului):  BLANC² s. n. 1. spaţiu alb care desparte două cuvinte tipărite. 2. (inform.) zonă dintr-un suport de date care nu conține înregistrări. 3. pauză albă şi tremurătoare care apare uneori în emisiunile tv. (<fr. blanc). Ei bine, gândurile mele din ultima vreme au avut ceva simptome ce amintesc de punctul trei al definiției. Deci, conform zicerii mai populare "mi s-a rupt filmul", mai întâi m-am gândit că, iată, avem ceea ce cântecelul acela numea un "white Christmas". Îmi doream asta. Apoi, m-am gândit că nu mă bucur atât cât ar fi fost de așteptat. Pe urmă, după alte pauze şi  "întretăieri ciudate", m-am gândit că e bine să mai fiu atentă cu ceea ce-mi doresc. Şi, în final, am ajuns la concluzia că e mai bine să nu-ţi doreşti nimic. Ceea ce e cam greu, recunosc. Dar o să o iau încet, zi după zi. Azi, spre exemplu, nu-mi doresc absolut nimic. Aşa că acum aştept să devin mai înţeleaptă...

   

Gânduri cu ochii-n soare

          Învăţaţi să lăsaţi pe chipul vostru să înflorească un zâmbet, este darul pe care-l oferiți aproapelui, este darul pe care-l oferiți întregului Univers!  (Octavian Paler)                                       Da, e bine zis. E un sfat excelent. Hai să zâmbim. Cu motiv sau fără. Iată, de trei zile e soare. Deja, eu mă simt mult mai bine. Adică, aşa cred că e, şi aşa mă încurajez singură să fie. Dar, fire sucită cum mă aflu, la ce credeţi, domniile voastre, că m-a dus gândul? La expresia "a lăsa cu ochii-n soare". De ce m-a dus unul dintre gânduri la această zicere? Pentru că asta-i "starea de azi", aşa mă simt eu în acest moment. Cu ochii-n soare. Şi nu mă refer la sensul propriu, ăsta e o.k., e bine să vezi cu ochișorii tăi soarele, te înveselește. Fac vorbire aici de sensul figurat, mă simt dezamăgită. De mine, de alţii, de lume, în general, şi de gândurile mele, în special. Sau, ca să fiu mai clară, de combinaţia de gânduri-fără-rost şi de stare-uşor-blegoasă, care nu-mi dă pace şi nu-mi dă viza spre a intra în atmosfera ce precedă Sărbătorile de iarnă. Dar mă gândesc că totul va fi bine până la urmă şi gândurile mele vor fi mai zburdalnice. Iată, ca remediu, un alt banc:             

        "Un tip e foarte norocos şi câştigă la orice joc, fie la loto fie la bingo. Sătul, merge la biserică şi se roagă:
  - Doamne, fă să mai câştige şi alţii şi să pierd şi eu măcar o dată!
         Domnul îl aude şi-i spune că l-a ales pe el pentru că e un om bun la suflet, dar că-i va indeplini dorinţa. Totuşi, pentru că e singur pe lume, i-o dă de soţie pe Miss India. Omul nostru n-are de ales, o ia cu el acasă, în speranța că aceasta îi va aduce totuşi un mic ghinion. Trec câteva luni şi, într-o seară, îi spune soţiei:
 - Draga mea, ești senzațională ca nevastă, dar am şi eu o mică nemulțumire.
Semnul tău de pe frunte, mi-ar plăcea sa-l dai jos !
      Soția e de acord, dar îl lasă pe el să-l desprindă. Şi ce credeţi că vede omul nostru dedesupt, cu litere mici, mici, mici: "Aţi câştigat o limuzină, plus 20 de milioane!"

 

Nori peste gânduri

      Iată, în figura alăturată este ceea ce aş numi starea mea de azi. Şi de ieri. Şi de alaltăieri. (O.k., mă opresc, cred că m-am făcut înţeleasă). Nu am mai scris nimic, pentru că de câteva săptămâni (hai să nu exagerez, de două) am o dispoziţie mai mult decât proastă. Şi am mai şi răcit. Instinctiv (şi logic, pentru că nu aveam alte motive), am dat vina pe vremea de afară. Adică ceaţă, ploaie, burniţă, ninsoare, lapoviţă, vânt, noroi şi deloc soare. Şi am avut dreptate. Iată ce am găsit scris, undeva, într-un ziar: 

  "Românii din câteva zone ale ţării nu au văzut soarele de aproape o lună. 10 noiembrie a fost ultima zi cu soare pentru oamenii din sudul şi estul țării. Fenomenul inedit a avut loc în regiunile Moldova, Muntenia şi Dobrogea, informează B1Tv. Această perioadă în care norii au acoperit în permanență cerul este cea mai lungă din ultimii treizeci şi unu de ani. Lipsa luminii solare duce la oboseală şi depresie şi ne face mai vulnerabili în faţa virozelor şi alergiilor. Sursa citată susține că medicii au declarat că au crescut internările pentru cei sensibili la fenomenele meteo, precum şi ale celor cu depresie. În plus, cazurile de sinucideri s-au înmulțit."

    Ei, chestia cu sinuciderile mi se pare un pic cam prea dură, dar ceva adevăr este în cele scrise. Cel puţin în ceea ce mă priveşte pe mine. Pe mine vremea asta mă influențează. Şi nu în bine. Dar o să-mi spun singură câteva bancuri, o să văd vreo comedie, o să citesc ceva umor şi o să încerc să mă scot din starea asta. Iată, să vă zic unul dintre bancuri:

   Şeful pompierilor intră în clădire, încet, relaxat, cu mâinile în buzunare, fredonând uşor o melodie veselă, şi spune:
-  Măi băieţi, echipați-vă încet, încet, sistematic, spălaţi maşina cu foarte multă grijă, să arate ca nouă. Atenţie la toate detaliile! Să fiţi prezentabili şi îngrijiţi. Luaţi ceva apă, nu multă, făceţi-vă siesta şi apoi mergeţi la incendiu cu grijă, fără să aveţi viteză mare, fără să stârniţi praful, fiţi atenţi la stopuri, la trafic, la tot. Arde clădirea Parlamentului de ceva vreme şi ăia sunt blocaţi cu toţii înăuntru."

Reiteratele gânduri

 

    Luna asta, blogul meu împlineşte cinci anişori. Uneori, uitându-mă la ceea ce am scris aici, am impresia că este scris chiar de un copil de cinci anişori, superdotat, care a învăţat să manevreze un calculator. Alteori, nu. Alteori, mărturisesc fără jenă, domniile voastre, că-mi place ce-am scris. Astăzi, de ziua Ţării, şi a noastră, a românilor, recunosc că mi-e lene să "creez" ceva, deci voi relua postări din anii trecuţi. Ideea şi simţământul sunt aceleaşi. Deci:  

      2010.  Încă de când eram copil - asta întâmplându-se, e-hee, în vremuri imemoriale, pe vremea lui Ceauşescu - şi până astăzi, parada de ziua naţională a României mă emoţionează. Nu pot explica de ce. Aşa cum nu pot explica de ce, de câte ori aud "Balada" lui Ciprian Porumbescu, am lacrimi în ochi. Sau "Rugă pentru părinţi" a lui Păunescu. Sau "Oda în metru antic" de Eminescu. Sau... mă rog, sunt multe şi nu vreau să le înşir azi pe toate. Este ceva, ca un declic, şi gata, sunt emoţionată. Şi îmi place că-i aşa. Asta arată că ţin la ţara asta şi la neamul ăsta românesc. Ştiu că se poartă stilul cinic, cu un veşnic, plictisit "je m'en fiche!" fixat cu ostentaţie pe figură, dar eu oricum sunt atipică, deci ce-mi pasă mie de mode?!

   2012. Azi, mărturisesc, nu am fost în starea aceea de graţie pe care mereu o simt când e ziua Ţării. Poate pentru că mi-e cam rău, am o nevralgie sâcâitoare, poate din cauze (la fel de sâcâitoare) pe care nu le pot desluşi. Dar asta nu înseamnă că nu mi-a păsat. Nu. Îmi pasă mereu şi tot mereu îmi pare rău că nu pot face mai mult ca România să poată fi şi ea mândră de noi, aşa cum noi ne mândrim cu ea. La mulţi ani, România! La mulţi ani, români de aici şi de pretutindeni din lume!

     2013. V-am mai spus, domniile voastre, (aproape în fiecare an de când tot scriu pe blogul ăsta) că în ziua de 1 Decembrie, gândurile mele sunt în opoziţie cu emoţiile mele. Adică, gândurile mele se îndreaptă cu obidă (n-aş vrea să folosesc cuvinte mai tari azi) spre guvernanţi, spre oamenii politici de la noi, spre îmbuibaţii peste noapte, care nu merită să trăiască în ţara asta şi nici să facă parte din poporul ăsta al nostru. Nu ştiu cum am putea scăpa de ei, şi de minciuni, şi de furtişaguri, şi de corupţie. Pe de altă parte, când văd parada cu ocazia zilei Ţării, de fiecare dată, în fiecare an, mi se pune un nod în gât şi emoţiile primează. Şi aş zice că ar trebui să le las, măcar azi, să fie pe primul loc. La mulţi ani, România, la mulţi ani, români, oriunde în lume v-aţi afla...

Gânduri zgribulite

    Motto:  "Când omului nu-i mai este frig, foame şi frică, devine nemulţumit."    (Ennio Flaiano)    

      Iată că a venit iarna. Mai devreme decât o aşteptam. E frig tare şi gândurile mele au îngheţat şi ele, sărmanele. Deh, asta e o scuză puerilă şi de doi bani, de fapt nu am deloc inspiraţie. Nu e chiar ger, sunt vreo minus cinci grade, dar în noaptea trecută au fost cam zece (tot cu minus, bineînțeles). Dar e nor, o uşoară ceaţă şi din văzduh cade un fel de chiciură. Brr! E bine să stai în casă, la căldură, şi să te ocupi cu ceva care-ţi place. Ceea ce şi fac. E duminică şi e Sfântul Andrei. Deci, la mulţi ani buni şi frumoşi domniilor voastre, celor ce purtaţi acest nume!

Rânduri printre gânduri (turul doi)

                                                                                                             MOTTO:

          "Doamne, dăruieşte-mi seninătatea de a accepta lucrurile

         pe care nu le pot schimba, curajul de a schimba lucrurile 

ce stau în puterea mea, şi înţelepciunea de a face 

   diferenţa dintre ele." 

                                                                            Reinhold Niebuhr 

După cum vedeţi domniile voastre în figura alăturată, eu am votat. Cele spuse de mine la celelalte votări, se aplică şi acum, vorba aia, "ca marca pe scrisoare". Adică, iar îmi vine să plâng, iar aleg ceea ce cred că e Răul cel mai mic (pentru mine şi pentru ţară), iar sunt necăjită că, vorba cazinourilor, "les jeux sont faits". Şi cred că ne place să ne mințim pe noi înşine că, într-adevăr, avem un cuvânt de spus. Mai cred că avea dreptate Mark Twain când afirma că "dacă prin vot, am schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm". Da, ştiu, sunt înfiorător de pesimistă. Dar sunt şi nervoasă pentru că, aşa cum am mai spus-o, am impresia că Universul, una din două, sau e indiferent la dilemele mele, sau râde de mine cu gura până la urechi.

Rânduri printre gânduri

   "Votează fiecare cu cine vrea şi din urnă iese cine trebuie!”(Tudor Muşatescu)

 

      Într-una dintre serile trecute, în timp ce mă uitam la un serial american, m-am surprins zicându-mi cu reproş: "Ce Dumnezeu continui să te uiţi la prostioara asta, e o pierdere de timp, fă altceva!" Aşa era, era pierdere de vreme. Tot aşa mi se pare şi dusul la vot: iar ne mint, iar ne păcălesc, iar "se alege" cine vor ei, nu noi. Şi, da, din nefericire, continuă să existe noţiunile de ei şi noi. Dar o să mă duc totuşi la vot, ca de fiecare dată, pentru că mă simt responsabilă, într-un fel, de ticăloşiile făcute de aleşii noştri. Suntem prea blânzi, nu ştim să ne impunem punctul de vedere, nu avem educaţie politică, nu suntem uniţi, deci ne merităm soarta. Am încercat şi chestia cu gânditul pozitiv, în aşa fel încât Universul să-mi înapoieze acel pozitivism. Ei bine, ca la toate celelalte alegeri, mâine Universul îmi va arăta degetul mijlociu şi iar o să mă întorc necăjită acasă, să plâng un pic...

Gânduri printre rânduri

                                                                                              Motto:

      "Cei doi mari inamici ai bucuriei sunt durerea și plictiseala.” – Arthur Schopenhauer                             

      Sunt în pauză. Mai am o groază de treburi de făcut, dar și mâine e o zi. Deci, am muncit, printre picături (la propriu, dar şi la figurat), și acum mi-am făcut vreme să scriu câteva cuvinte. Am găsit citatul de mai sus scris de mine într-un carnețel (de pe vremea când încă mai scriam pe hârtie, adică acum vreo zece ani) și m-am gândit să-l aplic. Ia să vedem, nu am nicio durere fizică (decât la ușoarele scârțâieli ale încheieturilor mele bătrâne) sau psihică (ei, aici mint un pic, mă mai doare câteodată sufletul, dar nu e ceva grav). De plictiseală nici măcar nu mai vorbesc, nu am timp de așa ceva. Aștept, deci,  cu nerăbdare, să apară bucuria.                                 

Gânduri de vineri

      Astăzi e vineri şi, în același timp, cu voia domniilor voastre, e ziua mea. Împlinesc niște ani. O groază. Nu am scris niciodată pe acest blog al meu (din câte îmi amintesc, deci nu e ceva sigur...) despre mine în această zi. Mă gândeam că voi avea un puhoi de vorbe pe care să le înșir aici, dar remarc, destul de ofuscată, că de vreo câțiva ani buni nu mai am niciun fel de trăiri festive. E o zi ca oricare alta. Şi asta nu are de-a face cu vârsta. Ci cu viaţa, cu împrejurările, cu oamenii ce mă înconjoară. Vreau să mă fac bine înţeleasă, nu sunt tristă, nici melancolică, nu mă gândesc prea mult la trecut, dar nici nu-mi vine să sar într-un picior de bucurie. Am găsit (în sfârşit!) un fel de echilibru, că doar vorbim de Balantă, nu? E cam fragil, dar e un echilibru şi, vrând-nevrând, vorba bancului, "cu el defilez"...

Gânduri în compuneri şi scrisori de despărţire

      Am văzut (gugălind, bineînțeles) două scrieri care, ca să respect stilul internauţilor, "au devenit virale" în ultimele două săptămâni. Prima este o compunere a unui elev dintr-a șaptea, căruia i se cerea să scrie o pagină despre un subiect la alegere. Şi el a început cu cuvintele: "Calul intră în pădure...". Apoi a umplut, ca în banc, o pagină întreagă cu tâgâdâm, tâgâdâm, tâgâdâm. A încheiat cu: "Calul iese din pădure". A primit nota 1 (unu). Am fost, cândva, profesoară de limba română şi limba franceză, aşa că nu o să comentez, pentru că nu asta e important. A doua scriere îi aparține lui Ştefan Moişanu, un tânăr dezamăgit de țara lui, România, de care se desparte, ca în filmele americane, punând biletului de adio un titlu adecvat: "It's not you, it's me". Scrisoarea începe cam aşa:

 "Nu mai merge. Tot am încercat, am crezut că pot, dar am obosit. Vreau să ne despărțim. Ești o țară minunată și sunt convins că într-o zi vei face un alt cetățean foarte fericit. Dar eu trebuie să plec până nu îmi pierd mințile. Acum, la sfârșit, îmi e greu să spun dacă te-am iubit vreodată. Nu știu de ce am fost atât de convins că da, dar am crescut alături de tine și nu mi-am imaginat cum aș putea exista în afara ta. Cele mai frumoase momente din viață le-am avut alături de tine. Mare parte din ce sunt acum, cu bune și rele, e așa datorită ție. Dar și cele mai abisale clipe ale disperării le-am aflat tot de la tine (...)".

Nu ştiu dacă domniile voastre vedeți o legătură între cele două scrieri, dar pe mine m-au pus pe gânduri. Adică, mai mult ca de obicei...

Negânditele gânduri

    

"Trebuie să reţii că tot ceea ce se întâmplă înăuntrul tău este mult mai important decât ceea ce se întâmplă în exterior"

                                                                                  John C. Maxwell

Sunt de acord cu această zicere a lui John Maxwell (sau, vorba personajelor lui Caragiale, "cum le zici mata, Bibicule, mai rar!"). Da, e mai important ce gândim sau ce avem în suflet decât ce se întâmplă în jurul nostru. Din păcate, acest "în jurul nostru" ne poate influența mai mult decât ne dorim. Şi mai mult decât mulţi dintre noi vrem să recunoaștem. Familia, şcoala, educaţia, prietenii, colegii de muncă, totul îşi pune amprenta asupra noastră. Este un fel de picătură chinezească ce nu are doar rolul de a ne enerva, ci şi de a ne transforma. Dar viaţa e o continuă transformare, nu? În regulă, după această întrebare absolut retorică, o să închei, pentru că e marţi, mă simt singură, sunt anostă de m-am plictisit până şi pe mine însămi şi deci n-are niciun rost să mai filozofez...

Toamnă-n gânduri

            Da, plouă iar. Chiar mi-era dor (glumesc, vă daţi seama!) Dar e septembrie, acum aş zice că este timpul lor, al ploilor. Toată primăvara şi vara a tot plouat, dar aud că s-a făcut grâu mult, e porumb din belşug, deci o să fie bine (acum nu glumesc, încerc să aplic chestia aia cu "gândirea pozitivă"!) Nu mai scriu azi, căci nu am timp, dar o să închei cu câteva versuri, în tema zilei, ale lui Adrian Păunescu, din poezia "Sunt un om liber":                      "Şi ploua ca o mie de lentile
   pe toate-aceste așezări umile
   ce strălucesc, de ploaie încărcate,
   cu totul altfel ca-n realitate."

Gânduri despre strămoşi

  Vă mărturisesc, domniile voastre, că nu prea m-a pasionat cunoașterea trecutului îndepărtat al familiei mele. Mă opream undeva, pe la bunici. Dar am descoperit, de curând, că e un teren fascinant. Pe linie paternă, rădăcinile neamului meu sunt din Ardeal, de unde un strămoș, preotul Zaheu (sin Bucur), a venit în Domnești, împreună cu mulţi enoriaşi ai săi, refugiați din calea samavolniciilor Imperiului Austro-Ungar. Preotul Pavel, sin ( adică fiul lui) Zaheu i-a urmat, iar feciorul acestuia, preotul Ion (Duhovnicul sau Popa Niţă), a fost o figură pregnantă şi emblematică a Domneştiului de Muscel de pe la o mie opt sute şi ceva. Iată un text, de o frumuseţe aparte, prin care enoriașii domneşteni îl cereau ca duhovnic pe străbunicul meu:

„(...) avem lipsă de duhovnic, din care cauză până să alergăm la alte sate după duhovnic, am rămas nespovediţi de la Posturile Mari, precum cere buna cuviinţă şi, ca să nu mai fim şi de acum înainte sub această sarcină, cu dare de seamă înaintea Atotputernicului Dumnezeu, vă rugăm plecaţi să binevoiţi a raporta Sfintei Mitropolii păsul despre care am vorbit mai sus. Şi să binevoiască a ne hirotoni duhovnic pe sfinţia sa, părintele nostru Ion, sin preot Pavel, care îşi are vârsta şi calităţile cerute de a ocupa acest post  şi, de se va putea, cât mai neîntârziat, căci se apropie Sfânta Înviere şi am vrea să ne dăm la sfinţia sa tot talantul şi a ne împărtăşi de cele sfinte, spre a nu rămâne ca dobitoacele”.

În fine, mereu pe gânduri...

  

     Iată, domniile voastre, şi ultimele  ziceri ale decalogului părintelui moldovean Savatie:    
                                                                                   
  8. Să nu te răzbuni de două ori                                                       
   Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în Dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns sa înţeleg ca m-am războit cu mine însumi. 
   9. Să nu învingi cu orice preţ                                                                    
  Oamenii care caută sa fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer sa fiu considerat învins uneori, pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată, un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004): „Vă daţi seama, omul acesta a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie sa piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”.                         
10. Să nu râzi de ruşinea nimănui                                                          
   Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare data când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără sa vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar niciodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea.[1]

---

[1] Decalogul a apărut în revista moldovenească VIP Magazin (februarie 2013, nr. 104-105)

Şi iar pe gânduri...

5. Să nu te crezi pierdut
   Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoștea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare, şi totuşi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândești că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare, omul e capabil de orice rău, el se pornește cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-și călca propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevarat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduiești”.
6. Să nu te crezi sfânt
    Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primești și să nu le crezi, primul, că nu te vei mântui și al doilea, ca ești sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să foloseasca darul prostește, după care ajunge să-şi piarda demnitatea.
7. Să nu te pui chezaș
    De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut doar rău. De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toata lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, au fost numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia ca dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără sa implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greșeala. Odată, am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem.

Tot pe gânduri...

  Şi, în continuare, decalogul părintelui Savatie:
 
3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ți-a dat în dar
   Am înțeles asta în adolescență. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iași, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreață. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţa, că erau nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp sa le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic: "Îl dau aşa, eu nu vând". Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată.
4. Să nu crezi răul
   De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simțit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred o vorba proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, asa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absență, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună.

Pe gânduri...

     E cald, sunt tare obosită şi nu am prea multă vreme de stat pe aici. Aşa că o să vă transcriu, domniile voastre, vreme de câteva zile, zece ziceri înţelepte ale ieromonahului Savatie (Ștefan Baştovoi). Îţi dau de gândit.
1. Să nu uiți că trebuie să mori
   Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpada, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut, pentru prima oară, descoperirea singurătății şi a mortii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casa, la mama, mergând atât de încet, încât sa-i dau ragaz tatei să mă ajungă din urmă.
2. Să nu uiți că trebuie să iubești
   Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubești. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înțelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mămica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută, pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.

Gânduri bramburite

                Nu am mai dat pe aici, pe la blogul meu, din varii motive, nu vreau să intru în detalii. Din lipsă de inspirație şi de timp, am întrerupt şi scrierea așa-zisului meu roman. Deh, aş zice că nu-i nicio pagubă, că tot nu-l citea nimeni. Acum, la mijloc de august, după ploile ce au curs mereu, cu obstinație, de prin aprilie, e un soare așa de năucitor, încât simt cum, realmente, gândurile mi se lichefiază. Aşa că o să scriu mai rar şi mai puţin. Cred că vă amintiți, domniile voastre, de un personaj ce apărea în emisiunile pentru copii şi care se numea Abramburica. Ei bine, mă recunosc în ea, cel puțin ca denumire a stării pe care mi-o dă canicula. Aş putea, parafrazând, să mă numesc Avramburica. Pun punct aici, poate că, în zilele următoare, gândurile mele se vor ordona cât de cât...

Gânduri livreşti (VIII)

Motto:
"Imaginaţia e mai importantă decât cunoaşterea" (Albert Einstein)

       Ei bine, imaginaţia mea, aşa slăbuţă cum e ea,  se opreşte aici. Cel puţin în ceea ce priveşte proiectul meu de roman. Dacă mai scriu ceva, o să revin. Dacă nu, nu.

         Ziarul „Dreptatea” avea birourile într-una dintre clădirile futuriste apărute în Bucureşti după 1990, imobil ce părea un OZN aterizat forţat undeva pe lângă Autogara Filaret. Arhitectura îndrăzneaţă, din oţel şi sticlă, contrasta cu grămezile de moloz de la un şantier din apropiere. Contraste pe care le întâlneai peste tot în capitala României. Doru Mănăilă se prezentă plin de aplomb în redacţie, ajunse în anticamera cabinetului redactorului şef şi-i zise secretarei Buldogului Incoruptibil, o jună blondă, minionă şi foarte sofisticată:

         - Duduie scumpă, vă rog să-l anunţaţi pe şeful dumneavoastră că Doru Mănăilă vrea să-l vadă.

         - Domnule dragă, lăsaţi-i o carte de vizită, nu e acum în birou, e pe teren.

         - În regulă, îi las un mesaj, o să trec iar mâine pe aici. Dar, ia spune-mi, frumoaso, nu vrei să iei diseară cina cu mine?

         - Nu, domnule, nu vreau. Întâi şi-ntâi, pentru că sunt măritată, în al doilea rând, nu-mi dau întâlniri cu „competiţia”. Şi apoi, nu prea sunteţi genul meu...

         - Ha, ha, frumoasă, deşteaptă şi cu umor! Îmi placi din ce în ce mai mult! Ce competiţie, scumpo, că eu nu am niciun rol în biznisul unchiului meu...

         - Păi, atunci, de ce vreţi să vorbiţi cu domnul Cernea, pentru că spuneţi că nu aveţi absolut nimic în comun? Oare e în legătură cu Daria?

         - Bine, hai, s-o lăsăm baltă. Pe mâine, draga mea!

      Ieşi zâmbitor din birou, părând nepăsător şi blazat, dar înjurând în gând: „A dracului maimuţă, îndrăzneşte să râdă de mine şi să mă înfrunte. Dar adevărul e că m-a ghicit din prima. Ce dracu’ să mai încerc cu matahala aia de şef al ei, ce să-i mai spun, dacă ea deja ştie ce vreau!? Trebuie să recunosc, tipa e spirt, să le ia naiba de stereotipuri, nu toate blondele sunt proaste, nu?”

        Se îndreptă grăbit spre maşina luxoasă pe care i-o dăruise unchiuleţu’ şi o porni vijelios spre centrul oraşului. Trebuia să se întâlnească la „Capşa”, peste vreo jumătate de oră, să ia masa cu doi prieteni, şi apoi va vedea, o să-şi facă un plan cum să rezolve cu ziarista aia, o să încerce să-l abordeze pe Gil Folescu, trebuie să rezolve, pentru că altfel nu mai avea zile bune cu Bătrânul. Ţinea într-un fel la el, dar mai mult îi era teamă. Fusese crescut de Petre Mănăilă care era fratele mamei sale, după ce părinţii lui muriseră într-un accident de maşină. El avea atunci cinci ani şi sora lui, Eliza, era bebeluş, avea vreun an şi jumătate. Erau amândoi la bunicii din partea mamei, la Jina, prin părţile Sibiului, se apropiau Sărbătorile Crăciunului, iar părinţii lor se îndreptau spre ei, să fie împreună, ca în fiecare an. Un şofer beat a intrat în ei şi, printre fiarele răsucite ale maşinii, au fost găsiţi morţi amândoi.

Gânduri livreşti (VII)

       Hamac, soare blând, palmieri, mare de smarald, o băutură răcoritoare, o carte bună (ei, și aș mai putea enumera vreo câteva, dar mă privesc doar pe mine), cam asta visam eu ieri, când afară erau vreo paisprezece grade, ploua violent, bătea vântul şi, fatalmente, se oprise şi curentul electric. Aveam de gând să scriu ieri toate acestea, dar mi-a cam pierit cheful, din cauzele enumerate mai sus. Şi apoi, nici nu cred că ar trebui să fie aşa dese episoadele din romanul meu, pentru că în curând nu o să mai am ce posta. Deci, partea a şaptea:    

 -  Nu, serios, nu-mi amintesc nici măcar cum mă cheamă pe mine, cât despre alţii, ce să mai zic! Am un fel de lapsus imens, mintea mi-e complet în ceaţă, doar nişte vagi amintiri. Singurul lucru care mi-a venit în minte acum, chiar în dimineața asta, e câte ceva din romanul „Pe aripile vântului”. Şi cred că ştiu ceva engleză.

 -  Ha, ha, asta chiar e bună! Nici măcar nu erai prea mare fană a cărţii ăsteia. Adică, ţi-a plăcut, dar aveai altele care-ţi plăceau mai mult. În fine, trebuie să fie ceva care te-a făcut să-ţi aminteşti asta. E bine, pot urma alte amintiri. Şi în tinerețe, îmi amintesc că eram toţi de-acord că semeni cu Scarlett.

 - Nu, nu semăn. Şi, cum adică în tinereţe? Ce, acum suntem bătrâni? De când ne ştim? În ce an suntem? O, Doamne, cred că iar îmi vine să plâng...

 - Hai, nu mai fii necăjită! Lasă că-ţi spun eu tot. În fine, aproape tot! Eu, adică prietenul tău de-o viaţă, "muşchetarul" Gil Folescu! En garde!

 - Gil, aha, Gil, bine! Da, chiar te rog, Gil, spune-mi tot! Adu-mi mai întâi o oglindă şi apoi o să încep chestionarul...

 - Ei bine, poţi să treci direct la întrebări, căci Marele-om-în-alb, adică doctorul tău, pe care, apropo, îl cheamă Şerban Enescu, frate cu Radu, ring a bell? Nu? Nu-i nimic, lăsăm pe mai târziu. Deci, Şerban a zis, foarte hotărât, „fără oglindă încă vreo zece zile”. Eşti umflată la faţă şi, pe alocuri, vânătă-verzuie, plină de bandaje, dar fii liniştită, eşti tot frumoasă...

 - Minţi, dar passons! Îmi place când mă minte cineva frumos! În regulă, haide, Gil, prima şi cea mai importantă întrebare: cine sunt eu?

 - Păi, draga mea, contrar celor spuse de Şerban, că ar trebui să te lăsăm să-ţi aminteşti totul singură, eu cred că ai nevoie să fii un pic ajutată.

 - Da, da, sunt de-acord cu tine! Ei? Hm?

 - Păi, eşti Daria Nicoară...

                                                                  *

                                                        *                 *

Gânduri livreşti (VI)

  Iată-ne aşadar, domniile voastre, şi în iulie! Şi iată şi "episodul" cu numărul şase:

      După ce a ieşit asistenta, am închis ochii şi am încercat să-mi readuc fulgurările acelea de amintiri în minte. Deci era Crăciun, nu mai ştiu în ce an, dar cred că eram prin liceu şi eram la bunici, la ţară. Da, îmi amintesc de căsuţa frumoasă, văruită în alb, de mobila din lemn de cireş geluit, de sobele mari şi albe, de plocatele pufoase din lână lungă, albă, de mirosul îmbătător al gutuilor, levănţicii şi busuiocului pe care bunica le punea prin camere. Dar nu-mi pot aminti încă de bunica şi de bunicul. Ei, să o iau încet. Deci, citeam „Pe aripile vântului”, era în seara de Ajun a Crăciunului şi eram fericită. Da, eram fericită. Ăsta era sentimentul. Mă simţeam ocrotită şi iubită şi fără griji. Mmm, ce bine e când simţi aşa ceva. E "de bine" că mi-am amintit, pentru prima oară, un moment frumos din viaţa mea. Dar de ce numai atât? Şi ce a declanşat amintirea? Oare când o să pot să-mi aduc aminte totul? Sau, mă rog, ce e important, pentru că, la urma urmei, cred că toţi am vrea să dăm uitării vreo câteva lucruri din trecut. Mintea mea se chinuia să găsească drumul spre lumină. Până să reușesc să-mi dau un răspuns, uşa rezervei s-a deschis şi a apărut capul unui bărbat. A văzut că nu dorm, chipul i s-a luminat şi s-a repezit spre mine, mi-a luat mâna în ale lui şi mi-a zis:

         - Măi, fată dragă, nici nu ştii ce mă bucur că te-ai trezit de-a binelea! Am fost aşa de îngrijorat zilele astea, de-mi venea să mor. Am venit mereu, şi eu, şi Tudor, dar erai tot adormită sau ameţită de la tranchilizante. Săptămâna asta a fost, pentru noi toţi, una de coşmar. Cum te simţi? Hm, i-a spune-mi, eşti bine?

         Înainte să-i răspund, l-am privit cu atenţie. Faţa lui parcă îmi spunea ceva, dar nu, nu ştiam cine e. O fi iubitul meu? Mă privea cu o dragoste neprefăcută. Şi era un bărbat extraordinar de bine. Chiar mai arătos ca doctorul cel tânăr şi decât un alt bărbat pe care mi-l amintesc vag că stătea lângă patul meu şi mă ţinea de mână, când eram aproape tot timpul adormită. Doamne sfinte, cum puteau arăta toţi aşa de bine? Ce-i cu bărbaţii ăştia, nu le e jenă să fie aşa frumoşi? E o indecenţă să arate ei, nişte masculi, mai bine decât o mulţime de femei. I-am zâmbit, l-am privit cât am putut eu de galeş, am fluturat din gene şi i-am zis cu voce suavă:

      - Şi eu mă bucur pentru că te bucuri că mă vezi. Dar, scuză-mă, nu te supăra, cine eşti!?

         - Hai, măi, ţuţu mic, dă-o-ncolo, chiar nu mă recunoşti, sau faci pe eroina de film cu mine? Însă un lucru e sigur: ai încă umorul la purtător. Glumeşti, nu?