Iată-ne aşadar, domniile voastre, şi în iulie! Şi iată şi "episodul" cu numărul şase:
După ce a ieşit asistenta, am închis ochii şi am încercat
să-mi readuc fulgurările acelea de amintiri în minte. Deci era Crăciun, nu mai
ştiu în ce an, dar cred că eram prin liceu şi eram la bunici, la ţară. Da, îmi
amintesc de căsuţa frumoasă, văruită în alb, de mobila din lemn de cireş
geluit, de sobele mari şi albe, de plocatele pufoase din lână lungă, albă, de
mirosul îmbătător al gutuilor, levănţicii şi busuiocului pe care bunica le
punea prin camere. Dar nu-mi pot aminti încă de bunica şi de bunicul. Ei, să o
iau încet. Deci, citeam „Pe aripile
vântului”, era în seara de Ajun a Crăciunului şi eram fericită. Da, eram
fericită. Ăsta era sentimentul. Mă simţeam ocrotită şi iubită şi fără griji.
Mmm, ce bine e când simţi aşa ceva. E "de bine" că mi-am amintit, pentru prima
oară, un moment frumos din viaţa mea. Dar de ce numai atât? Şi ce a declanşat amintirea? Oare când o să pot
să-mi aduc aminte totul? Sau, mă rog, ce e important, pentru că, la urma urmei, cred că toţi am vrea să dăm uitării vreo câteva lucruri din trecut. Mintea mea se chinuia să găsească drumul spre lumină. Până să reușesc să-mi dau un răspuns, uşa rezervei s-a
deschis şi a apărut capul unui bărbat. A văzut că nu dorm, chipul i s-a luminat
şi s-a repezit spre mine, mi-a luat mâna în ale lui şi mi-a zis:
- Măi, fată
dragă, nici nu ştii ce mă bucur că te-ai trezit de-a binelea! Am fost aşa de
îngrijorat zilele astea, de-mi venea să mor. Am venit mereu, şi eu, şi Tudor,
dar erai tot adormită sau ameţită de la tranchilizante. Săptămâna asta a fost,
pentru noi toţi, una de coşmar. Cum te simţi? Hm, i-a spune-mi, eşti bine?
Înainte
să-i răspund, l-am privit cu atenţie. Faţa lui parcă îmi spunea ceva, dar nu,
nu ştiam cine e. O fi iubitul meu? Mă privea cu o dragoste neprefăcută. Şi era
un bărbat extraordinar de bine. Chiar mai arătos ca doctorul cel tânăr şi decât
un alt bărbat pe care mi-l amintesc vag că stătea lângă patul meu şi mă ţinea
de mână, când eram aproape tot timpul adormită. Doamne sfinte, cum puteau arăta
toţi aşa de bine? Ce-i cu bărbaţii ăştia, nu le e jenă să fie aşa frumoşi? E o
indecenţă să arate ei, nişte masculi, mai bine decât o mulţime de femei. I-am
zâmbit, l-am privit cât am putut eu de galeş, am fluturat din gene şi i-am zis cu voce suavă:
- Şi eu mă
bucur pentru că te bucuri că mă vezi. Dar, scuză-mă, nu te supăra, cine eşti!?
- Hai, măi,
ţuţu mic, dă-o-ncolo, chiar nu mă recunoşti, sau faci pe eroina de film cu mine?
Însă un lucru e sigur: ai încă umorul la purtător. Glumeşti, nu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu