Reiteratele gânduri

 

    Luna asta, blogul meu împlineşte cinci anişori. Uneori, uitându-mă la ceea ce am scris aici, am impresia că este scris chiar de un copil de cinci anişori, superdotat, care a învăţat să manevreze un calculator. Alteori, nu. Alteori, mărturisesc fără jenă, domniile voastre, că-mi place ce-am scris. Astăzi, de ziua Ţării, şi a noastră, a românilor, recunosc că mi-e lene să "creez" ceva, deci voi relua postări din anii trecuţi. Ideea şi simţământul sunt aceleaşi. Deci:  

      2010.  Încă de când eram copil - asta întâmplându-se, e-hee, în vremuri imemoriale, pe vremea lui Ceauşescu - şi până astăzi, parada de ziua naţională a României mă emoţionează. Nu pot explica de ce. Aşa cum nu pot explica de ce, de câte ori aud "Balada" lui Ciprian Porumbescu, am lacrimi în ochi. Sau "Rugă pentru părinţi" a lui Păunescu. Sau "Oda în metru antic" de Eminescu. Sau... mă rog, sunt multe şi nu vreau să le înşir azi pe toate. Este ceva, ca un declic, şi gata, sunt emoţionată. Şi îmi place că-i aşa. Asta arată că ţin la ţara asta şi la neamul ăsta românesc. Ştiu că se poartă stilul cinic, cu un veşnic, plictisit "je m'en fiche!" fixat cu ostentaţie pe figură, dar eu oricum sunt atipică, deci ce-mi pasă mie de mode?!

   2012. Azi, mărturisesc, nu am fost în starea aceea de graţie pe care mereu o simt când e ziua Ţării. Poate pentru că mi-e cam rău, am o nevralgie sâcâitoare, poate din cauze (la fel de sâcâitoare) pe care nu le pot desluşi. Dar asta nu înseamnă că nu mi-a păsat. Nu. Îmi pasă mereu şi tot mereu îmi pare rău că nu pot face mai mult ca România să poată fi şi ea mândră de noi, aşa cum noi ne mândrim cu ea. La mulţi ani, România! La mulţi ani, români de aici şi de pretutindeni din lume!

     2013. V-am mai spus, domniile voastre, (aproape în fiecare an de când tot scriu pe blogul ăsta) că în ziua de 1 Decembrie, gândurile mele sunt în opoziţie cu emoţiile mele. Adică, gândurile mele se îndreaptă cu obidă (n-aş vrea să folosesc cuvinte mai tari azi) spre guvernanţi, spre oamenii politici de la noi, spre îmbuibaţii peste noapte, care nu merită să trăiască în ţara asta şi nici să facă parte din poporul ăsta al nostru. Nu ştiu cum am putea scăpa de ei, şi de minciuni, şi de furtişaguri, şi de corupţie. Pe de altă parte, când văd parada cu ocazia zilei Ţării, de fiecare dată, în fiecare an, mi se pune un nod în gât şi emoţiile primează. Şi aş zice că ar trebui să le las, măcar azi, să fie pe primul loc. La mulţi ani, România, la mulţi ani, români, oriunde în lume v-aţi afla...